Oamenii au nevoie de repere,

De altii care sa zica:

“Mergi inainte”

Sau inapoi…

De cineva sau ceva, oportun

Sa fie acolo cand se simt singuri

Si neajutorati.

Sa le spuna cu voce tare,

“Nu esti singur”

Sa ii faca sa mearga mai departe

Chit ca vor sau nu.

Si ca ghiocelul ivit pe neasteptate

Din zapada inalta si viscol

Nu inseamna neaparat un drum spre mai bine

Sau o cale de a-ti face vreo aparitie glorioasa

Ci doar un mod de a spune

“Pot”

Furnicile disciplinate isi duc munca la indeplinire

Spre ziua in care ar putea fi eliberate

De ce e lumesc.

Si tot ce e mai putin reconfortant,

Ar fi doar o raza de lumina,

Din intunericul creat de sine.

Dar e mai usor,

Sa privesti ca fiind neinteles,

Tot ce e abstract.

Multe de spus, putine cuvinte

Mă întreba de fericire,

Ca şi cum ar fi fost ceva controlabil,

Ca şi cum aş fi fost cel responsabil cu razele de soare,

Cu cantitatea de rouă depusă dimineaţa

Sau cu cântecul păsărilor.

De fapt, nimic nu e în puterea mea,

Acum mai puţin decât oricând,

Sau mai mult.

Nu contează decât sticlele goale de bere,

Sau paharele murdare de vin prost aruncate prin casă,

Un pic mai mult căldura aia din zilele de iarnă.

Abstract, aş fi putut, poate, să le dau o faţă umană,

Dar asta nu m-ar face cu nimic mai special,

Decât i-ar face pe toţi muritorii ăştia condensaţi,

În propriile trupuri caraghioase.

Să fim rezonabili,

O bucată de carne, desprinsă din solul cel mai fertil,

Întoarsă înspre orice dorinţă metafizică,

Nu e decât aceeaşi bucată de carne,

Care după un timp îşi arată nemulţumirile,

Şi neajunsurile.

Nu mă întreba de fericire,

Nu vreau să te văd plenipotentă,

Ci inofensivă.

Un poet pe care l-am descoperit acum vreo 2 ani, citindu-i jurnalul, “Meseria de a trai”.

Una dintre poeziile sale:

Pe canapea erau pete,

Nu cred că e de la vinul ăla prost de ieri,

Parcă era alb, din ce îmi aduc aminte

Oricum sunt ani de zile de când

Mi-am pierdut cunoştinţa.

Dă-mi şi mie telecomanda,i-am zis

Pe un ton răutăcios,

Vreau şi eu să văd sub ce forme

Mai apare Dumnezeu,

Sau cine ne mai omoară şi azi,

Sufletele sau chiar mai mult.

“Eşti atât de fatalist!”

M-am dus să îmi deschid o bere,

Ea era pe vreo reţea de-asta

Prin care să ne împrietenim cu toţii

Şi să trăim fericiţi,

Ca cei pe care îi interesează ce se întâmplă în jur

“Uite, cine s-a mai împrietenit cu cine,

Sunt din ce în ce mai mulţi,

Uniţi pe planeta verde”

Impresionantă puterea curentului electric,

Şi a cristalelor lichide.

Mă doare un pic burta de la atâta frumuseţe

Exterioară şi interioară,

Încât cred că o să explodeze din nou abatorul

De la colţul străzii,

Şi iar va fi zăpada roşiatică

La început de primăvară.

Cred că de-asta e şi canapeaua roşie,

Ne-a azvârlit vreun prieten un bulgăre prin geam

Doar doar l-am recunoaşte.