Paşte futurist

Un pic mai multe-aş şti
De-ar fi copacul băgat în priză,
Dacă cerul s-ar lumina la comanda
Şi frunzele ar cădea când băgăm fise.
M-aş simţi mai sigur, mai împlinit,
Dacă tristeţea ar fi pe 8 biţi
Şi dezamăgirea pe 7.
Aş cunoaşte tot universul,
Gândind practic şi rece
Ca gheaţa din congelatorul uman
Acţionat la maneta cu mâner de carne
Străbătută de vinişoare radio-active,
Ce luminează încăperea străbătută de cabluri
Din piele şi mătase.
Prin care curge informaţia
Informaţia, informaţia, cunoaşterea.
Raţiune, judecată, carne
Fiinţă, bani, lux, viaţă,
Iisuşi răstigniţi în conştiinţa celorlaţi,
Coroană de spini conductori
Strânge inimi în reciclări de sentimente,
Lângă pungi de melancolie,
De invidie, de dispreţ
Trecutul nu a fost niciodată cheia
Decât spre păcate viitoare, când iubirea deja
Nu mai ţine de noi, ci e ţinută în noi
Ochiul din falcă s-a înţolit,
De sărbători.

Vremea singurătăţii

Au, au, au…mă doare măseaua, am falca umflată. Sufletul şi mintea mă ţin în continuare în suspans. Pe geam o văd pe tanti Varvara, duce gunoiul la ghenă, cu acelaşi stil şi mers sublim, cu şoldurile fandând în stânga şi în dreapta, ca pe vremurile ei de glorie. Trăieşte acum singură, într-o casă plină de pisici şi amintiri, de obiecte strânse de pe meleagurile celor şapte vânturi. Locuieşte într-un apartament vechi, situat in centrul oraşului, ce pe-afară îţi provoacă repulsie şi temeri. Clădirea ce stă să se prăbuşească la prima mişcare seismică mai serioasă, are un interior curat, casa scării ce duce la apartamentul, atât de popular cândva, de la etajul trei, fiind plină de glastre de flori, tablouri comuniste cu grânele şi uzinele epocii de aur, şi păstrează o curăţenie ce înspăimântă prin mirosul învechit al vopselei şi scârţâitul pardoselii. Prima oară când am bătut la uşa ei de stejar aproape putrezit, să fi avut vreo şaptesprezece ani. Începusem să scriu la o revistă locală şi aveam nevoie de un articol cu care voiam să îmi fac un nume. Într-o zi, un coleg de clasă îmi spune că la el în bloc locuieşte o bătrână ce fusese o importantă damă de companie în perioada interbelică şi după chiar, una dintre frumuseţile rare ale Brăilei de pe vremea Străzii regale. Cu inima strânsă ca un bob de mazăre, eram hotărât să o supun pe biata femeie unui interogatoriu virulent, ca un arhanghel aflat în slujba moralităţii şi virtuţii, gata să străpung ultima redută vitală ce accelerează bătăile inimii acestei persoane. Când am ajuns în faţa uşii, sunetul soneriei mi-a adus aminte de clipele copilăriei, de nişte momente care nu au nici început, nici sfârşit, doar un “flashback” dintr-o altă viaţă. După câteva zeci de secunde de aşteptare, Marinov Varvara apare în faţa uşii. Părul lung ,negru ca abisul oceanului şi des ca firele de iarbă sub austru îi cădea respectuos pe umerii drepţi, ce delimitau trupul subţire, fragil , cu picioarele plutitoare împinse în papucii de pluş rozaliu,toate susțineau faptul că Varvara era o femeie care nu îşi merita nici chipul îmbătrânit şi aproape hidos, nici deznădejdea pe care timpul i-o semănase în adâncul ochilor verzi de smarald. Fiind informată de vizita mea, sunt poftit înăuntru, cu o tristeţe zâmbitoare şi un mers parcă învăţat pe de rost, ca un reflex ce nu se va pierde niciodată, indiferent de numărul de ani ce vor trece, de războaiele pe care le va suporta, de piedicile pe care le va infrunta, si care o vor doborî într-un final.

Va continua…

O zi de primăvară

Acum două seri, am simţit că a venit primăvara cu adevărat…să fi fost în jur de ora 12 noaptea, urcam oarecum înfrigurat dealul cotrocenilor, pe lângă grădina botanică, şi am fost “furat” deodată de mirosul florilor din copaci, nu mă întrebaţi ce erau, pentru că recunosc faptul că sunt o catastrofă în domeniul botanicii, domeniu ce nu m-a atras niciodată, ca să fiu sincer. Şi oprindu-mă ca să simt mai profund aceste miresme, mi-am dat seama că natura este dincolo de om, ciclul său repetitiv, între naşteri şi înmormântări, fiind infinit mai complex decât viaţa unui om, pe care o consider încă, din păcate, singulară în veşnicie. Înaintând, am ajuns în campus şi m-am aşezat pe o bancă, aşa cum făcusem de multe ori în primii 2 ani de facultate, şi am ascultat liniştea înfundată. Vântul nu adia sesizabil, era un pic de răcoare în aer, dar nu o răcoare deranjantă, mai degrabă una ce are rolul să îţi dezamorţească simţurile. Totul în jur era verde, era stufos, era amplu, eram înconjurat şi nu mai gândeam, pur şi simplu mă lăsam dus de val, de moment, de peisajul ce mi se impregnase ca o pânză de Tizian, mai întâi pe orbite, apoi pe scoarţa cerebrală, apoi în tot corpul. Neavând până acum nicio înclinaţie către deism, sau către panteism, a fost probabil prima oară când, inconştient totuşi, am simţit că omul nu-şi merită mediul înconjurător, că suntem nişte pioni care şi-au depăşit cu prea mare insolenţă menirea şi rolul. O seară pe o bancă între verdele intens şi vuietul stins al oraşului decadent, cu mintea prinsă între trecut şi prezent, cu infamul viitor detaşat de propria-mi persoană, uitându-se la mine de jos în sus, măsurându-mă din cap în picioare, gata să mă scoată în afara baremului. A doua zi, o după-amiază din alt an, din altă vreme, cu alt Eu, unul mai bun, sau doar mai puţin analitic, mai puţin critic…imagine şi atât, moment, un moment în timp, unul din acelea care se însumează la final…acelaşi anotimp, o nouă descoperire din trecut, un zâmbet, o lacrimă, o respiraţie caldă, suferindă, găsindu-şi ecoul în mine, doar trăiri? un zâmbet, doi ochi, soarele devine receptor de lumină, izvorâtă din încăperi degradate, aflate în paragină….o zi de primăvară cu adevărat frumoasă….

Cuget

“Singura mea satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele, asta înseamnă că am avut iluzii foarte mari” (Octavian Paler)
Nu am nici simţul îndoielii lui Paler, nici nihilismul lui Nietzche, nici pesimismul lui Cioran. Şi totuşi îmi supun existenţa unor ratări ce merg dincolo de adâncimea acestor credinţe. Iluziile mele, aposteriori dezamăgirilor, au înălţimea şi inocenţa unor culmi pe care nu mă încumet nici măcar să le privesc, din acest motiv sunt superioare oricărei dorinţe sau crez.

Haiku profan 2

Tresare apa
Sub raze selenare
În reverenţă