Jertfă

Sărman copil,
Fugi în pădure, acolo te poţi salva,
Îţi vei găsi o casă într-un copac,
Te vei sui în ea,
De acolo vei zări o plajă de pluş,
Cu nisip de grâu şi apă de ploaie,
Şi doi îngeri se vor bălăci cu tine
Se vor juca cu tine în nisip,
Veţi vâsli pe râuri limpezi,
Veţi urca pe munţi înalţi,
Unde te duce doar credinţa
În ceva mai bun.
În timp ce tu îţi uiţi
Părinţii şi fraţii,
Şi copiii;
Şi ei te uită la rândul lor,
Ca şi cum n-ai fi existat vreodată,
Ca şi cum ai fi doar o ploaie sau o ninsoare,
După care soarele a ieşit prea repede,
Şi nimeni nu mai crede in tine,
De frică.

Pe întuneric, într-un spital,
Dumnezeu şi-a luat doi arhangheli,
Şi regizează un film prost,
Cu puţini actori şi puţine replici,
Dar cu multe ţipete, şi multă dramă,
Cu multe lacrimi, cu înţelesuri puţine,
Abstract, minimalist,
Ca o răstignire.

Mi-e frică

Mâine am să mor,
O ştii şi tu, dar nu vrei să recunoşti,
Şi de aici va pleca totul,
Vei coborî sistemele solare în planul tău personal,
Vei provoca incendii în strada pustie,
Te vei duce la o graniţă, vei lua o mână de pământ în gură,
Şi vei urla.
Îţi vei rupe hainele de pe tine,
Vei plânge un potop de regrete,
Îţi vei smulge părul din cap şi vei crea o calee lactee,
De la sufletul tău la mormântul meu,
Aflat la răscrucea dintre o mare, un munte şi un oraş aglomerat,
În care toţi locuitorii vor purta o panglică albastră pe mână,
Şi vor refuza să gândească,
Vor refuza să vorbească,
Vor refuza să vadă,
Şi îţi vor pipăi nefericirea,
Ca pe o meduză în apele sărate,
Tresărind.

Nu.

Vei merge mai departe, mă vei uita,
Vei invăţa să scrii şi să citeşti din nou,
Vei iubi, vei simţi, vei trăi,
Vei fi fericită, vei fi nefericită,
Te vei juca cu baloane colorate,
Vei avea copii care vor avea nume abstracte,
Pe care nimeni nu le-ar putea înţelege,
Te-ai juca cu ei aşa cum te-ai jucat cândva cu sufletul meu,
Cu mintea mea şi cu mâinile mele calde,
Totul va fi bine,
Îţi promit,
Îţi scriu, ca să ştii, ca să nu ai dubii,
Ca să nu mai ai îndoieli, ca să nu mai trebuiască să iei decizii,
Ca să nu fie totul în zadar.

Te iubesc.

Dincolo, rămâne o pală de vânt,
Izvorâtă din tainele mele eşuate;
Între oameni şi Dumnezeu am clădit o nicovală,
Pe care am bătut drumuri fără răspuns,
Căutând veşnicia închisă între lumini artificiale,
Între paşi înceţi şi între mesaje criptate,
Şi niciodată îndestulătoare.
Am greşit şi îmi pare rău,
Nu am crezut niciodată ca nu voi merge până la capăt.

Mâine am să mor,
Imaginea ta mă înfăşoară într-un giulgiu ca într-o cămaşă de forţă,
Şi eu nu mai pot scăpa.
Înţelegi?

 

Imagination

We never truly met,
Only kissing once or twice,
Holding hands on a table,
Or hugging in a crowded place,
Everything else is just in my dreams,
Making love on a deserted land,
Shooting clouds with our fingers,
And swimming to a distant island,
Where we would get lost.

These are all on my black walls,
Haunting me before I go to sleep,
Images of my imagination,
Pumping blood into my heart,
And tears into my soul.

But I have to go,
Every cemetery has an open door,
And every love has an escape,
Near the starting point,
It is how it is,
No prayer reaches it’s target until dawn,
When it’s pitch black,
And I am lost.
Don’t feel sorry, my love,
It was only a mirror,
A sunny morning,
A road to nowhere,
A twisted fate,
Everything but right,
I apologize now,
I should have been told though,
Nothing resists
Faith.

We never truly met,
I built you sitting in an armchair,
Wathing a movie or reading a stupid book,
It never teached me anything,
And I never reached you,
In real life.

O zi

O zi, ca prima zi,
Strângeam îmbrățișări, visam, credeam,
Nu ne gândeam,
Doar intelectualii o fac,
Noi doar trăim,
Și ne petrecem zilele surâzând la destin,
Când împreună, când separați,
De vreo țară, vreun râu, sau vreun sentiment,
O lumină ne va vedea mereu,
În același timp,
Pe o potecă ferită de șoaptele celorlalți,
Sau într-un bar aglomerat,
Într-o cameră întunecoasă,
Încalcând jurăminte.

O zi, mereu aceeași zi,
Venită ca o pală de vânt, o imagine,
La un pahar de vin,
Pe care nu îl bem impreună,
Deși am putea.
Mergând cu limbile de ceas înspre zori,
Trăgând aer în piept,
Și sperând,
În speranțe s-au pierdut toate sufletele,
Pe care le căutam în zadar,
Ca pe niște torturi binevenite,
Menite să ne pedepsească,
Pentru toate minciunile.

O zi, ultima zi,
Când am crescut, am ajuns oameni mari,
Cel puțin ca ani, cel mult ca simțământ,
Fericiți că nu suntem nefericiți,
Veseli din inerție și necunoscători,
Fără să mințim, fără să recunoaștem adevărul,
Că acolo, pe o bancă solitară, la o margine de pădure,
Am jurat să nu lăsăm zilele să treacă,
Am promis să nu ne schimbăm,
Și să nu uităm viitorul…
Am proiectat în trecut două universuri,
Pe unul l-a mâncat timpul,
Pe celălalt îl cobor aici,
De unde nu mai are unde să fugă.

Obvious

In a manner of speaking,
I am still here,
Listening to all the words and the guilts,
I do not understand every sentence in your moment;
Everything about you smiles from a distance
And I have failed,
Waiting in the cold or on a bus,
It seems like time stops sometimes,
And we are puppets on a scene,
Not knowing where to go or what to believe in,
Like God is not a part of our embrace,
Or is it an axe or a song,
Teaching us how to be different
And teaching us to be more constant,
I,
It is me who made these mistakes,
Not looking in the sun,
Being scared of the future,
And you will say: “This is the everyday, Leo”.

But I walk away, in silence,
Like a sapphire that was never found,
Or a ghost whispering good thoughts in a ear.
That’s what she wants,
Right?