Ultima poezie

Asta e ultima poezie,
Gata,
M-am săturat, nu mai vreau,
Am mers pe atâtea ape
Și am urcat atâția munți,
Am visat mai mulți oameni decât cunosc,
Și am iubit mai mult decât pot,
Degeaba.

E timpul să arunc stiloul, să dau foc la foi,
Nu mai e nimic de spus,
Am ajuns atât de departe,
Atât de sus,
Încât totul e mister,
Totul e o lumină puternică,
Un vânt duios, o liniște absurdă,
O iarbă verde, nenaturală,
Un copac imaginar,
Ce face umbră tuturor simțirilor,
Tuturor gândurilor,
Acum nu mai cântă nimeni, nu mai pot asculta,
Nu mai pot visa,
Nu mai îmi pot imagina,
Nu mai pot trăi.

Ea nu mai trăiește, și cel mai mult mă doare,
Când îmi dau seama că, probabil,
Nu a trăit niciodată,
Nu am atins-o niciodată,
Nu a tresărit,
Nu a zâmbit,
Nu a plâns,
Nu m-a atins.

E doar imaginație, e doar o multitudine de semne,
Așternute pe o hârtie digitală,
O culoare care îmi filtrează lumina soarelui,
Un punct luminos într-o noapte întunecată,
O pată pe un tavan alb,
Un curent de aer într-o zi călduroasă.

Gata,
Nu mai are niciun rost,
De ce să scrii atât de mult?
E pueril să consideri că ai ceva de spus,
Că ai putea schimba ceva,
Că ai putea ajunge undeva,
Și mai ales, la cineva,
Gata,
E prea mult, și mi-am dat seama,
Că toți știm să citim,
Dar puțini înțelegem.

 

Ieșire

Vreau să fug, să dispar,
Să mă arunc de pe un pod înalt
Ce leagă ochii de suflet,
Și îmbrățișările de trecut,
Vreau să uit, să nu mai gândesc,
Să nu mai fiu iubit,
Și să nu mai iubesc,
Toate astea sunt pentru oameni buni,
Pentru oameni sinceri, pentru cei merituoși,
Eu mi-am pierdut dreptul la fericire,
Pe vreo stradă întunecată, încercând
Să îmi găsesc drumul spre vreo casă,
Spre acasă,
La răsărit,
Când pescărușii mușcau din liniște,
Și eu urmăream punctele cardinale,
Cu o sfințenie habotnică,
Și mergeam în cercuri tangente,
Ca într-un somn agitat.

Vreau să ies, în sufletul meu e întuneric,
E frig și e spațiu strâmt,
Ca un balcon mic, la un etaj superior
Stării mele de fapt,
De unde mă pot arunca
În infinit,
Fără să-mi pese.

I am sorry

You never listened,
Never read it,
You didn’t want to know
I don’t know what you wanted,
An old face in front of you,
A kiss from time to time,
And dreams in perspective,
Somehow you were better,
Sorry,
You were better in most of the ways,
I am just the drinking kind,
The laughing kind,
The friendly kind,
The lowest kind,

It was not a mistake,
Maybe for you it was,
I…this is just guilt writing
An awful poem where there are no brave lines
And no words left said,
Aside from the unspoken ones,
Which will remain this way,
Till I would know
How to touch someone in a good way,
And in a meaningful one,
A real one.

I am sorry,
And you will think I am not,
And you will think I am lying,
And pretending,
Just like you know me,
And just like I showed myself.
Other than that, I will listen to a song,
Fly over countries,
Meet you on a seashore,
You would wear your sunglasses,
And I would hate the sun,
We would go drink a beer,
And try to know each other,
To listen,
It is so hard to listen to someone…

I sometimes cry,
And sometimes remember you,
Like a sunrise,
When your laugh made the rain stop
And your eyes froze time.
I am sorry,
And you will never believe.

Clasica

din teancul meu de pagini aruncate
se-ascund si cele ce-amintesc de tine
iubita mea cu zilele uitate
fara noroc si fara dragoste de sine

la geamul tau de trista amintire
de unde pasari negre isi iau zborul
arunc din cand un cand cate-o privire
mai iute si mai stramba ca amorul

dar trec incet, ma prabusesc in paturi
de unde nu ma striga nicio umbra
si nu accept pe nimeni sa-mi dea sfaturi
in viata asta, minunat de sumbra.