Rimele nu mai îmi stau la îndemână,
E vina timpului, ca de obicei.
Cred că de-aia mă dor şi mâinile, şi picioarele,
Şi pieptul…
Fâşiile muzicale mă mai leagă de insulele
Pe care mi-am făcut câte un cuib,
Din vreascuri şi flori uscate.
Doar aşa mai pot să ajung la ele.
Fiicele titanului s-au prins că le minţeam,
Când le promiteam că o să stau un pic mai mult,
Şi o să le readuc focul…
Dar, totuşi,
Nu sunt atât de prost,
Să mă nenorocească şi pe mine corbii.
Asta-i treaba altora.

Lumina artificială mi-a stricat ochii
Sau poate stresul, cine poate ştii?
Oboseala, gândurile?
Sau poate un pitic stă sub patul meu,
Aşteaptă să adorm şi apoi îmi scrijeleşte
Poze alb-negru pe globii oculari,
Poze pe care le aştept abia acum.
Sub mâinile unui biet omuleţ râzând haotic,
Din lumea lui cu turnuri înclinate, munţi de sticlă şi păduri urât mirositoare.
……
Pereţii sunt scorţoşi în astă seară,
Cărările întunecate,
Şi greu mai îmi găsesc drumul spre casă.
În general rămân pe-afară,
La orele astea nu mai respiră decât morţii.

Picăturile bat zgomotos pe pervaz
Propria-mi voinţă e pusă la mare încercare
În serile în care bătrânul ne explică
Minunile tehnicii.

Mă gândesc la aniversări repetabile,
Sub amintirile mele repetente,
Şi la ce mi-ar plăcea sa primesc,
Măcar asta ştiu,
Mai greu e cu dăruirea,
Dar în sensul ăsta am avut mereu probleme.
La fel ca glumele pe seama unui om prea slab,
Se răţoiesc organele,
Şi îmi pierd încrederea în ele,
Aş vrea să mă asculte din nou,
Ca odinioară.

Tomnatec

Frunzele acoperă totul.
Atunci când nu plouă,
Mai poţi vedea din loc în loc
Îngerii dansând sub razele lunii,
Bezmetic, fulminant, atrăgător,
Numai să-i poţi simţi,
Numai să vrei să-i eviţi.
Niciodată n-a dansat un înger de bucurie,
Şi niciodată nu-i vei vedea gândind,
Căci nu din gând poţi vedea,
Şi nu cu mâna îi simţi.
Îi simţi doar dacă ţi-e frig,
Te bate vântul şi nu poţi să ajungi acasă.
Pentru că nicăieri nu te simţi acasă
Pentru că nu ai un loc unde să fii fericit,
Poate niciun timp,
Sau poate doar nu-ţi dai seama,
Şi nu te străduieşti îndeajuns.

Cândva mă plimbam prin parc,
Din muchie în muchie,
Cer cu pământ cu prezent,
Din singurătate în singurătate,
Din alinare în alinare.
Şi, văzând îngerii dansând,
Mi-am zis “Dansează şi tu cu ei”
Dar frunzele se azvârleau unele pe altele,
Nu în dans, nu în armonie,
Doar întru trecerea timpului.
Mi-au acoperit frunzele îngerii,
Simt că ne sufocăm împreună,
De puritate.

Etajul 9

Lumea mea se termină la etajul 9.
Acolo, am zâmbit într-o dimineaţă,
Şi a ieşit soarele.
Nu, nu vă mint, s-a făcut vremea mai bună.
Aşa credeam când eram încă tânăr,
Că zâmbetele noastre pot schimba universul…
He he, universul e de fapt un oraş mai mare,
Vezi tu, niciodată nu poţi să-l vezi cu totul,
Ai câteva locuri în care insişti,
Un bar, o stradă, un gând mai vechi…

Vezi tu, frăţioare, vorbeam de etajele alea superioare,
Mai întâi a fost un cutremur,
Apoi au început să curgă şi licorile din sticle,
O dată cu amorurile…da da, nu mă poţi contrazice
Au fost mereu prin ungherele ticsite
Binevoind din când în când în când să mai respire
Şi aerul de afară.
Dar nu, primul cutremur venea în vremuri
De oarecare indiferenţă,
Le regret oarecum acum.
Apoi cred că tentaţia diferenţelor,
Mă tot unea cu sensibilitatea.
Şi apoi a fost prima repriză de toamnă,
Un fior rece pe care nu am ştiut niciodată,
Să-l apreciez.
Şi a trecut ca o palmă de onoruri.
Apoi, al doilea cutremur,
A zguduit atriile si ventricolele,
Mai ceva ca cel de la naşterea surorii.
Îl reţin doar statistic acum,
Deşi urmările sale au pustiit oraşul
De la poalele sale, şi dedesubt.
Şi-ncet încet, au trecut perioade şi mai rele,
Şi mai bune.
A mai venit o toamnă cu pauză,
O primăvară cu inocenţă şi frică,
Apoi iar o repriză de flăcări adolescentine.
Şi-apoi linişte, după ultima toamnă.
(Ca să nu zici că nu-ţi recunosc meritele)

Am uitat de la ce am pornit,
A, da, prietene, din etaje superioare,
Am ajuns sub măşti înfricoşătoare,
Şi mă doare timpul mai mult ca niciodată,
Privind prin fundul paharului,
Spre chipurile noastre prietenoase.
Mă sperie oamenii, şi înălţimile,
Mi-e dor de vechiul meu lăcaş,
Şi râd tot mai des,
Aş vrea să pot să şi zâmbesc.