"Memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare"

             Nu aveam nici intenţia, nici timpul şi sincer nici cheful să scriu vreun “post” astă-seară, dar nu puteam rămîne indiferent la ştirea conform căreia Octavian Paler a murit. Decesul scriitorului român (acesta fiind doar unul din “funcţile” sale) a survenit în jurul orei 19, în propria casă, în urma a ceea ce pare să fi fost un atac de cord. Nu voi da acum copy-paste la vreo biografie a Domnului Paler, pentru că acestea se găsesc la tot drumul. Deşi o persoană controversată, Octavian Paler reuşea la vârsta de 81 de ani să aibă o luciditate ce mă făcea să mă întreb de fiecare dată dacă ştiu ceva, sau dacă am ştiut vreodată ceva. Deşi un personaj controversat( a recunoscut chiar, pare-mi-se, că a dat note informative la securitate), Domnul Paler mă fascina de fiecare dată când îl vedeam pe micul ecran. Nu a avut şi nu are o popularitate excesivă, probabil din cauza faptului că era atât de franc şi obiectiv încât nu putea să încălzească pe toată lumea. Nu se ferea să aibă păreri contrare cu părerea colectivă şi asta îl făcea special. Am avut o atracţie mai mult sau mai puţin admirativă pentru dânsul pentru că pur şi simplu mă făcea să mă simt deştept.E adevărat, deşi nu m-am gândit până acum la acest aspect, clipele în care îl ascultam erau parcă umplute de un sentiment de mândrie, amestecată cu sete de cunoaştere, o cunoaştere interioară, dincolo de gândurile lumeşti. Paler mă făcea să mă întreb…Deşi nu am citit decât fragmente din opera sa, sper ca în curând, cărţile sale să aibă un loc pe mica mea etajeră de lângă patul de cămin. Un singur amănunt mai doresc să prezint despre personalitatea Octavian Paler, a urmat 3 facultăţi în paralel, timp în care locuia la marginea Ferentarului,într-o cameră de chirpici, fără sobă, fără podea, fără apă, fără curent. După cum spunea el însuşi, Octavian Paler nu a murit, doar s-a mutat pe o stea. Odihnească-se-n pace!

Câteva citate din opera sa:
“Dumnezeu a creat omul, însă l-a lăsat pe diavol să-l finiseze, iar diavolul n-are măsură.”
“O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuză. Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.”
“Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.”
“Eu am reuşit să am, azi, numai îndoieli şi să nu mai ridic ochii spre cer decât ca să ştiu când trebuie să iau umbrela.”

Un interviu foarte interesant, luat de Eugen Istodor

munca la români

    Deşi au trecut câteva săptămâni bune de la moartea Ralucăi Stroescu, cazul face încă furori în ziarele şi în conştiinţa românilor. Vă voi prezenta pe scurt problema, în eventualitatea că unii nu sunt la curent cu aceasta. Domnişoara în cauză, era manager de audit la filiala română a multinaţionalei Ernst&Young, şi din spusele prietenilor şi colegilor săi de muncă, muncea aproape non-stop, în jur de 100 de ore pe săptămână, timp în care nu avea timp să mănânce sau sa doarmă mai mult de câteva ore pe noapte. Ingropată în rapoarte, tânăra a fost găsită moartă în propriul apartament, pe data de 21 aprilie a.c.(dacă îmi aduc bine-aminte) cu 2 rapoarte de audit în mână. Pentru un salariu de 3000 de euro (mai mult sau mai puţin), tânăra de 31 de ani a plătit cu propria viaţă.Dumnezeu să o odihnească!
     Acum, deşi poate nu e corect să fiu tranşant în această problemă, îndrăznesc să consider că Raluca nu a fost şi nu este o victimă a nimănui, poate doar a sa. Sunt de acord cu mediatizarea cazului pentru că mulţi tineri se află într-o situaţie asemănătoare din punct de vedere al travaliului depus pentru “un pumn de euro”. Raluca, şi îmi pare rău să zic asta, a fost victima lăcomiei. Dânsa lucra la firma respectivă de aproximativ doi ani şi jumătate, şi deşi condiţiile de muncă nu au fost atît de vitrege de la început, “sclavia” dura de luni bune de zile. În acest timp, Raluca putea să spună STOP. Ca orice om, fata avea liberul arbitru la îndemână. Nu pot să cred că există cineva care să nu îşi dă seama că are o stare de sănătate foarte precară, mai ales că fata slăbise 7 Kg în ultimele 6 săptămâni şi avea semne de anorexie. Nu pot să îmi imaginez de ce există atîţia tineri care sunt gata să dea la o parte totul pentru un salariu cu 4 sau chiar 5 zerouri( în RON mă refer). Raluca trebuia, la ora la care scriu acest post, să fie acasă, să mănânce ceva şi să se gândească cum se va distra în această seară cu prietenii sau cu iubitul, după o săptămână de muncă. Căci domnii mei, din 1989, românii au 2 zile libere pe săptămână, pentru relaxarea creierelor şi mai ales a trupului, un drept pentru care au murit oamenii la revoluţie.
    Raluca nu a făcut alegerea corectă, sper că isteria declanşată de al său deces să scoată din ceaţă minţile “workaholicilor”, sper să fie o lecţie pentru toată lumea, şi să ne dăm seama ca nu trebuie să fim sclavii corporaţilor.Trebuie să fim în stare să alegem o variantă poate mai puţin bănoasă, destul căt să ne ducem un trai decent şi să ne bucurăm de timpul nostru liber…că e păcat!

mai multe detalii

Aducându-mi aminte de poezia, sau ce era chest…

    Aducându-mi aminte de poezia, sau ce era chestia aia, de pe cînd eram mici cu furnica ce munceşte din greu să aibă iarna ce mânca şi greierul care cântă toată vara şi nu îşî face provizii, îmi dau seama că este o propagandă comunistă foarte bine ticluită. In principiu, ce avem nevoie de artişti în vreun domeniu, atâta timp  cât avem mămăliga pe masă??

Salvaţi Vama Veche, şi pe noi……

        Am fost la mare de 1 mai. O sa începeţi să vă întrebaţi probabil ce e aşa interesant la asta, că oricum multă lume se duce de 1 mai la mare. Nici nu pretind că ar fi şi nici nu este interesant….
        Anul ăsta am fost cazat în 2 mai, staţiune/sat pe care nu o mai vizitasem până acum, spre ruşinea mea. De fapt nu e nici o ruşine, deoarece este pur şi simplu un sat cu relativ multe magazinase şi restaurante, apărute bineînţeles din cauza statutului de staţiune litorala. Ce mi-a placut însă a fost faptul că staţiunea e mult mai liniştită decât Vama, loc în care mă duceam în ultimul timp. De asemenea, este o diferenţă signifiantă şi în ceea ce priveşte preţurile, curăţenia şi de ce nu oamenii. Deja este un clişeu vorba “Nu mai e Vama ce-a fost….” dar din pacate nu mă pot abţine să nu o folosesc la rându-mi, deşi nu pot zice că am cunoscut staţiunea în vreo perioadă îndepărtată sau glorioasă. Ce pot spune este faptul că o vad altfel decât o vedeam acum 2-3 ani. Totuşi nu pot să nu mă întreb dacă nu noi ne schimbăm în percepţie. Poate erau aceleaşi lucruri şi în trecut dar nu le vedeam noi cu ochii de acum. Nu voi intra în acest subiect şi voi pleca totuşi de la premisa că s-a schimbat ceva…
        Locul e din ce în ce mai plin cu ocazia “sărbătorilor” vamaiote (1 mai, Stuffstock), cu din ce în ce mai mulţi oameni.Nu mai e de mult timp un loc unde se duceau rockerii dornici de câteva zile de libertate spirituală şi fizică, ci e mai degraba un loc de promenadă pentru toate tipurile de oameni. Vama este o Mamaia mai rudimentară, şi poate cu mai puţine fiţe. Poate că am exagerat cu comparaţia asta. Deşi am mulţi prieteni care se duc de mulţi ani în vamă, parcă numărul de “copii” era mult prea mare, în concordanţa cu tendinţa de anarhie şi distrugere, dincolo de distracţia de zi de zi. La fel stă treaba şi cu sexualitatea….se mai auzea de niscaiva partide de sex, dar parcă nu erau chiar aşa voalate, parcă zic eu că erau mai pe ascuns aşa, mai intrau si tinerii prin cort, vorb-aia….Apoi am fost frapat de cozile de la şaormării, gogoşerii şi restaurante, de trebuia să stai peste o juma de oră ca să îmbuci şi tu ceva ca omul, asta în timp ce în anii trecuţi dacă erau 2-3 oameni la coaăa şi vreo 8 chetari pe langă ei. Vreau sa spun totuşi, că în cele doua seri petrecute acolo, nu prea am mai vazut maşini străine bubuind cu manele şi haus, ca în anii trecuţi (ce-i drept am şi fost beat), lucru ce m-a bucurat. Nu mai povestesc de preţurile exagerate de la fast-food-uri şi chiar chioşcuri, taxi-ul de asemenea. 15 lei pentru 4 km pâna în 2 mai mi se pare un picuţ exagerat (Probabil că acum voi fi atacat de cei care fac distanţe de genul Bucureşti-Constanţa cu taxiul…dar totuşi nu îmi citesc mie âştia blogul). Cu toate aceste să zicem inconveniente, pot spune că eu m-am simţit super bine, atât noaptea în vamă, cu alcoolul ce îmi bulversa picioarele în nebunia dansului de pe plaja, dar mai ales ziua în 2 mai,la umbră, cu o sticla de vin pe un balansoar…Bineînţeles că nu se putea să nu iasă şi cu conflicte, nişte ţărănoi de 2 lei si 3 manele ameninţându-ne cu “moartea în chinuri groaznice” pentru că am intrat într-unul din ei în timp ce dansam, şi cum dracu: “verşi tu bere pă blujii mei frăţioare?” şi “sunt stăpân pe plaja asta”….retardatule.
       Toate astea fiind trecute, am ajuns la capitolul cel mai dureros în cărţile cu amintiri despre mare: trenul dus-întors.Vreau să menţionez că voi folosi cuvinte destul de tendenţioase şi oarecum vulgare la adresa unei organizaţii şi a unor oameni. Deci :SĂ ÎMI BAG PULA ÎN CFR!!!Deşi la dus am avut parte ,prin nu ştiu ce minune, de locuri şi chiar de linişte si pace, la întors nu a fost chiar la fel..În primul rând, am prins locuri (cu bilete luate de 4 zile) în partea de sus a “noilor trenuri accelerate”, unul din locuri find pe una din banchetele alea de pus oile cînd faci naveta Traian Sat-Brăila. Aceste “inovaţii în industria transportului feroviar” sunt de fapt nişte personale futute, şi nu de-alea cu compartimente, pe care dai o grămadă de bani şi stai o oră la coadă la bilete. Deci pe lângă faptul că am prins sus, unde te simti ca într-o colivie, se mai şi făcea cald ca dracu’. Erau doar vreo 2 geamuri în tot bou-vagonul, şi întâmplarea a făcut ca unul din ele sa fie exact în dreptul meu, eu având şi o bad-măsea-day….o fericire. Totul a fost trăibil până la Costineşti( de ce nu mă miră?), când exact în spatele nostru s-a urcat un grup de vreo 10 cocalari tuciurii şi nu numai, cu vreo câteva rapandule şi au început ei, adevăraţii să pună muzică pe la vreo 3 tălăfoane jmekere şi să vorbească cu tot vagonul, deşi nimeni nu le asculta caterinca de 2 bani. Am realizat atunci: E O CONSPIRAŢIE PSD!!! Aşa că eu şi prietena mea ne-am decis până la urmă că nu se mai poate şi am preferat să stăm mai mult de jumătate de drum în picioare în alt vagon, unde avea grupul nostru bilete, exagerez de fapt, am stat mult timp jos, din bunăvoinţa pretenarilor. Toate ca toate, dar eu nu pot suporta ţăranii, mai ales pe avortaţii ăştia mascaţi sub şepci puma şi tricori nike sau neki sau make…
       Bun deci, deşi trenul mare-Bucureşti parcurge distanţa într-un timp foaaaarte lung şi acceleratul nostru trebuia să ajungă pe la 11 fără 10 în Obor(la limita prinsului metrou/ratb), nu ştiu cum s-a întâmplat, dar chiar nu am idee şi e prima oară când mi se întâmplă asta (NOT)….dar trenul a avut întârziere de vreo oră jumate aşa…Prilej excelent pentru sutele, dacă nu miile de mahmuri din gara Obor să îşi cheltuiască probabil şi ultimii bani de mâncare pentru taxiurile care vuiau însetate de profit spre străzile gării. Dar am auzit vreun “ne cerem scuze” din partea Căcatului Feroviar Român?Oooo nu, în schimb dacă îndrăzneşti să îţi aprinzi o amărâtă de ţigară în staţie si nu te mai dai jos, fumând cu uşa deschisă, rişti să îţi iei cel puţin 60 Ron amendă..Colac peste pupăză, exact înainte să ajungă în staţie, trenul a început să se dezmembreze…, da exact, au început să cadă “chestii” în capurile oamenilor, scoţând la iveală lemnul de sub tabla prinsă cu clei de oase, şi nu glumesc, chiar aşa era, tablă prinsă cu lipici de şipci de lemn, ţinută alternativ de un elastic de port-jartier.Sper să se observe în imaginea de la început, deşi e făcută cu telefonul. Deci MUE CFR, acum să ne întoarcem pe la vieţile noastre….