Raport 1

De ce mi se pare destul de greu să ai un blog?….pentru că nu ai tot timpul ceva important de zis sau posibilitatea de a-l împărtăşi altora, încadrat în unele limite ale decenţei şi obiectivităţii subiective,ca să mă exprim oarecum absurd, îmi pare mai mult decât un ziar şi mai puţin decât un jurnal. Să fim serioşi, nu cred că există vreun blogger întreg la minte care să pună pe site exact ceea ce simte, exact ceea ce crede şi tot ce are de spus. Dacă totuşi există, e periculos pentru el, deoarece se găseşte la limita derizoriului, cu arta poate…..depinde şi de stil, nu? Deşi gândurile, opiniile şi reflexiile sistemului neuronal omenesc sunt probabil nemărginite, este greu să filtrezi informaţia ce merită împărtăşită, şi nu mă refer numai la cazul blog-urilor ci în general la exprimarea umană, fie ea pe hârtie, pe tastatură sau pe cale orală. Deşi cred că dezamăgesc de multe ori, sunt totuşi uimit uneori de puterea mea de a abera, de a plictisi, de a fi penibil. Mi-e oarecum greu întotdeauna să încep un post, dar odată pornite, tastele nu se opresc din bătaie, ca un ceasornic sacadat, ca o maşină de scris conştientă de faptul că e depăşită, dornică de a arăta pentru ultima oară că poate mai mult….poate de aceea sunt de multe ori incoerent, sau poate chiar absurd în “declaraţiile mele”, totuşi frenezia această îmi dă mai multă satisfacţie decât multe din lucrurile din viaţa mea. Ploaia de cuvinte, trecută de tracul umilinţelor, mă inundă de satisfacţie scurtă dar puternică.Niciodată nu am vrut să scriu….de ce aş fi început acum?

p.s.:acesta a fost un moment în care nu am ştiut ce să scriu

Top 100 quotes

Destul de interesant zic eu, un top făcut de AFI (American Film Institute)…..

quotes100.pdf

(Ne) pierdem timpul

Paler spunea că “tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna”, ştiam această propoziţie de ceva timp dar mi-a revenit în minte zilele acestea, citind una din cărţile sale. Nu mi-am dat seama niciodată de veridicitatea acestei “confesiuni” până să ajung la o oarecare maturitate şi recunosc faptul că am dezaprobat-o iniţial şi mult timp apoi.Mă gândeam de exemplu la un titlu pierdut de o echipă de fotbal în ultimul minut de joc şi câştigat anul următor, la un cercel pierdut prin casă şi găsit la curăţenie, la o relaţie destrămată şi reîncepută după un timp…..dar totuşi, sentimentul pierderii e mult mai puternic pentru a mai fi vreodată alinat, chiar şi în cazul unor banalităţi . Să realizezi că nici o posesie nu are drept la veşnicie, să pierzi controlul asupra unui lucru ce era al tău, să îţi simţi ameninţată propria existenţă, propriul univers de către un cutremur chiar şi de intesitate infimă, toate acestea îţi refuză dreptul la redevenire. “Întoarcerea fiului risipitor” e doar o pildă, un exemplu de înfrânare a propriului subconştient, o utopie a caracterului uman, nedemn de astfel de sentimente. De multe ori “carpe diem” e un blestem şi nu o virtute, suntem în timp, şi devenim în timp, fără şansa întoarcerii la aceeaşi senzaţie şi acelaşi sentiment, suntem sub pecetea secundei şi legaţi de prezent.Avem oare puterea de a găsi şi altceva decât ce am pierdut?

La război, mânca-v-aş…

     În sfârşit, a început….Ceea ce până acum era doar un război mediatic între gusturi muzicale, a devenit o luptă pe viaţă şi pe moarte. Manelişti au tras primul foc. Gata cu înjurăturile adresate la colţuri de scară, gata cu “tunde-te bă roachere”, gata cu băgările în seamă pe bulevarde, gata cu “sataniştilor” şi “nespălaţilor”. Un tânăr manelist ce cânta de zor într-un autobuz din Constanţa a sărit cu briceagul la gâtul unui tânăr care a avut “nesimţirea” să fie deranjat de calităţile vocale ale fanului lui adrian (ştim noi care). “De neaşteptat” este faptul că atacatorul este din judeţul Brăila!!! Războiul continuă….

Ştirea completă 

Gânduri noi, acelaşi trup

Astăzi mi-am început ziua citind blogurile unor foste colege de liceu. “Profitând” de trezirea neaşteptată pe la ora 8 şi cu chef de a mai sta prin cameră, mi-am adus aminte că ieri, la un grătar, colegele mele, Roxana şi Loredana mi-au spus că deţin la rândul lor blog-uri, dar că nu au mai scris de ceva timp în ele. O să recunosc sincer că nu mă aşteptam la o lectură atât de incitantă şi fructuoasă în această dimineaţă călduroasă de august.
Nu m-am priceput niciodată la compuneri şi eseuri…recunosc, mama îmi scria compunerile la română, şi asta până târziu, până prin generală. Eu eram baiatul “realist”, îmi plăcea să fac calcule, să rezolv probleme cu mere şi pere, să calculez distanţe pe hartă, nu suportam nimic ce ţinea de limba română, mai ales compunerile date ca temă de “doamna”. De-abia prin liceu am început să fiu mai atras de aceste aspecte ce-mi sunt acum oarecum vitale. În anii liceului, cele două colege ale mele erau olimpice naţionale la română şi pe bună dreptate. Deşi poate nu am recunoscut până acum, cultura lor literară şi talentul scriitoricesc erau pentru mine la fel de îndepărtate ca piatra filozofală pentru alchimişti. Gândurile mele îşi găseau în scris o barieră inepuizabilă de nulităţi literare, pe când slovele lor fluente se îndreptau către urechile ascultătorilor cu o muzicalitate fină, ajungând în urechea mea internă, spulberând filtrul invidiei mele mai mult sau mai puţin misogină. Fără a le mai face elogiul celor două sus-menţionate, sunt bucuros să simt în posturile lor acelaşi talent şi febrilitate a gândurilor ce îmi erau îndeajuns cunoscute. Nu pot însă ignora trecerea timpului, în special peste gândurile şi atitudinea acestor persoane, timp ce pleacă, lăsând în urmă răni şi goluri, amintiri explorate până la un nivel abject….singurătaţile şi nevoile vremurilor ne ajung pe toţi, rezonanţa idealurilor sparte în negura realităţii ne întunecă somnul, ne doboară în dimineţile însorite, ne opresc din drum. Inocenţa lasă loc deşertăciunii, mai devreme decât era cazul, bunul gust zace în canalul colector, orizontul ucide visuri.Cu toţii ştim însă ca există speranţă, şi lumina e aproape.
Scrisul te eliberează! Continuaţi…

p.s.: am încă multe de învăţat.