Din gândurile lui Tudor Nean:
“Străinul realităţii, trăind în epoci extatice, mă ridic cu greu în capul oaselor.Trupul , ca un artefact de sticlă, stă să se destrame sub ochii mei.Obrajii roşii, însângeraţi de durere acută, apasă pomeţii, dorind parcă să uite de exterior, să intre în mine, feriţi de privirile iscoditoare şi lacrimile acide. Buzele, odinioară fermecate, se frâng sub povara abstinenţei, roşeaţa lor e palidă, izvorâtă parcă din mocirla unui carnagiu tomnatec. Limba mi-e aspră, secătuită de simţuri, ca după săptămâni şi săptămâni de beţie. Ochii îmi sunt morţi, fără strălucire, secreţia lacrimală e mai mult minimală, se mişcă greu, ca şi cum ai scoate apa dintr-o fântână de o adâncime incomensurabilă. Tâmplele mă dor, zvâcnesc anapoda pe chip, muşchii tresar ca după letargie, fruntea e cicatrizată de îndoială.
Încerc să păşesc încet, grav, placid..Şuierul mişcării îmi încetineşte suflul adormit, mă apasă silenţios, ca o traistă plină de pietre grele, ascuţite la colţuri, ce trebuie dusă la o destinaţie pe cât de necunoscută pe atât de respingătoare. Mâinile îmi atârnă lipsite de vlagă, pe lângă corpul străin de vreo lege anatomică sau fizică ce l-ar putea face să se urnească din loc. Patul e gol, fără cearceaf, cu urme de suspin şi înstrăinare. Perna e aruncată prin cameră, plină de praf şi purtând insolenţa de a fi încercat să îmi ofere alinare. Tălpile sunt murdare, arse sub presiunea atacului meu depresiv. Drumul până la uşă e lung şi primejdios, ca o potecă neluminată, prin creuzetul trăirilor mele. Camera e mică şi mă apasă, mă inundă cu dorinţa ei de minimalizare. Sunt camera mea. Încerc să fiu mic, un punct, o moleculă, un atom, nimic. Poate aşa mă voi putea desprinde de lumea această şi de mine, fără a mă distruge cu totul.
Lumina ce se revarsă pe fereastră întunecă în loc să lumineze. Razele solare mă ard, deşi realizez cu greu acest lucru.Disperarea mă face să nu mai conştientizez prin simţuri. Asocierea cuvantului cu starea provocată de el îmi este periculos de îndepărtată. Albastrul cerului mă sperie, aproape că mă aruncă sub uneltirile necuviincioase ale amintirilor. Represiunea acestora mă doboară încet, progresiv şi sigur. Salba de lumini îmi înfioară sufletul gol, strâns ca-ntr-o pietricică amorfă, sensibilă la existenţă. Organele mă apasă, mă dor, implozia orgasmică de altădată îmi este acum astronomică în propria-i similitudine cu cea astrală. Cu un efort supraomenesc, îmi ridic ochii către icoana de deasupra uşii de lemn ros. Fecioara plânge, mai mult ca de obicei, dându-şi probabil seama că mie îmi stă acum în neputinţă. Imaginile se perindă prin faţa ochilor mei goi, caleidoscopul acestora mă copleşeşte cu regrete, cu teamă pentru ziua de mâine. Degetele inerte se mişcă independent de voinţa mea. Unghiile se retrag în ele, degetele în palme, palmele în încheieturi. Mă strâng văzând cu ochii, către extazul meu paranoic, spre ceea ce visez de ceva vreme, parcă dintotdeauna. Sunt un drob de sare, apoi o piatră, apoi un grăunte de nisip. Marea aşteptărilor şi deziluziilor mele mă ia cu ea, către nicăieri. Drumul până la mine e lung, conştiinţa înfrigurată mă aşteaptă, nădăjduind că-mi va fi pereche….toate până când?”
