Verrà la morte e avrà i tuoi occhi…

“Să revenim însă. Acum când am ajuns la totala decădere morală, la ce gândesc? Gândesc că ar fi foarte frumos ca această decădere să fie şi fizică, să am, de exemplu, pantofii rupţi.
Numai aşa se explică viaţa de sinucigaş pe care o duc acum. Şi ştiu că sunt condamnat pe vecie să mă gândesc la sinucidere când am în faţă o încurcătură sau o durere. Şi tocmai asta mă îngrozeşte: principiul meu este sinuciderea, niciodată săvârşită, pe care nu o voi săvârşi niciodată, dar care-mi mângâie sensibilitatea”
(Cesare Pavese - “Meseria de a trăi”)

“Am reconstituit in „Scrisori imaginare“ ultima zi traita de Pavese. S-a dus intai la redactia unui ziar. Acolo a intrebat ce fotografii ale lui existau in arhiva. Bineinteles, fara sa sufle un cuvant despre motivul care il indemnase sa aiba acea curiozitate. S-a uitat indelung la fotografiile ce i-au fost aratate si, intr-un tarziu, s-a hotarat: „Asta-mi convine“. Dupa care s-a ridicat si a plecat. La hotel, a cerut o camera si i-a spus portarului ca n-ar vrea sa fie deranjat. Din camera a dat mai multe telefoane. Toate, unei femei misterioase despre care nu s-a aflat nimic altceva decat ca l-a cam repezit pe Pavese. Pe langa defectul ca era cam urat, acesta nu se dovedise, se pare, nici prea viril, ceea ce explica, poate, tonul pe care i-a vorbit necunoscuta, remarcat de telefonista hotelului. M-au impresionat, mai ales, doua amanunte din acea sinucidere care nu seamana deloc cu a lui Narcis, desi amandoua vorbesc despre fragilitatea sufletului omenesc. Inainte de a goli plicurile cu somnifere, Pavese a scris pe prima pagina a unui volum al sau adus cu sine: „Ii iert pe toti si cer tuturor iertare“. Apoi si-a scos pantofii, ca sa nu murdareasca, intinzandu-se pe pat, cearceaful.”
(Octavian Paler)

La 42 ani, după o supradoză de barbiturice, se stinge din viaţă, într-o cameră a hotelului Roma din Torino, probabil cel mai semnificativ om de cultură al civilizaţiei italiene a secolului 20. E tragic dar de înţeles cum o problemă lumească, cum e iubirea, poate stinge un suflet universal. Greşeala lui Pavese e că nu a vrut să creadă în inevitabil…deşi sunt sigur că spiritul său simţea sfârşitul dincolo de materialitatea opiniilor sale

Vissss

Deci trebuie să pun mâna neaparat să citesc “Interpretarea viselor” de Freud, sau măcar, nu

ştiu, să mă duc pe la vrăjitoare, să citesc despre Tarot, să mă duc la preoţi să mă

exorcizeze, orice, numai să înţeleg tâmpeniile astea ce îmi apar în spatele pleopelor. O să

dau doar 2 exemple recente.
1. Sunt în pat cu o femeie pe care nu cred să o cunosc, într-o cameră ce seamănă cu cea de

cămin doar că există spaţiu în spatele patului…aşa…şi eu mă uit la ea, ea se uită la

mine, şi nu ne spunem nimic. La un moment dat eu îmi dau seama că între capul patului şi un

perete fictiv, complet alb, există aproximativ o distanţă de 2 metri, iar pe peretele

acesta, la o înălţime considerabilă, se află un ecran lcd, pe care apar linii de scris, ca

într-o fereastră de messenger, când cu un nume, când cu celălalt, şi tot ce îmi aduc aminte

este că eu acuzam şi întrebam şi răspunsurile veneau nedesluşibile. În tot acest timp mă

uitam la persoana de lângă mine şi aceasta se uita la fel, când la mine, când la monitor,

amândoi tăcuţi, cu gândurile proiectate în blestematul aparat. Liniştea se sparge o dată cu

soneria unui telefon, moment în care partenera mea de vis răspunde, şi spune lucruri care mă

înfioară, şi deşi nu îmi aduc aminte nimic din conversaţie, îmi aduc aminte doar de

grimasele şi dezgustul imprimat pe chipul meu, şi de lejeritatea umărului ei dezgolit. După

ce închide telefonul, fata pleacă din pat, iar până să imi dau seama, când mă duc după ea,

văd doar o umbră în pragul uşii, îndepărtându-se. Mă aşez la masă, cu gândul de a scrie ceva

cred, dar nu pot face asta din cauza unei lumini puternice şi oricât mi-aş întoarce privirea

într-o parte sau alta lumina e tot acolo, din ce în ce mai puternică. La un moment dat mă

tăvălesc pe jos, cu capul prins între mâini, durerea luminii mă străpunge ca un obuz. Mă

trezesc foarte liniştit.

2. Merg printr-un parc circular alături de o domnişoară, circular e parcul şi la fel şi

mersul nostru, care e ca o cursă într-un velodrom. Gardurile vii se apropie din ce în ce mai

mult iar poteca se spiralează către un punct central nedesluşit încă. La un moment dat un

copil ce fugea contra noastră de câteva ture buna(ciudat , mai ales că, după cum am zis,

poteca se spirala), îi dă fusta jos colegei mele de plimbare, sau îi pune mână pe fund, nu

mai ţin minte exact. Important este că , în acel moment, eu mă tăvălesc pe jos de râs, iar

ea începe să îmi dea picioare în burtă. După un timp, copilul se întoarce şi începe să îmi

dea şi el picioare, urlând din toate puterile: “sunt doar a 6-a, mama nu ştie nimic încă,

sunt doar a 6-a..”. Cu gura umedă din cauza sângelui ce-mi izvorăşte din toate orificiile

faciale, încerc să zic ceva dar nu îmi reuşeşte, apoi îmi întorc ochii către centrul

spiralei şi văd 2 domnişoare în costume de baie, unul e verde, celălalt portocaliu.

Domnişoara în verde are părul creţ,şaten deschis şi după ce mă ţintuieşte la pământ cu

privirea, se lasă în genunchi şi începe să se dea cu capul de ciment. Mă trezesc transpirat

şi necăjit.

Scuze lor

I)       Nu, proza mea nu e poezie, nici poezia mea nu e poezie, de fapt, plecând de la ce zicea Nichita despre faptul că nu există poeţi ci există doar poezie, îmi permit să merg mai departe şi să consider că nu există nici măcar poezie, există expresie. Mă voi referi totuşi în continuare la această manifestare prin numele ei universal, cel de poezie. De fapt, tot ce separă un om care gândeşte poezia şi cel ce o scrie stă în expresie şi exprimare. Termenul de poet mi se pare de-a dreptul ridicol, şi nu numai pentru mine, având în vedere că nici nu l-aş merita, ci pentru oricine. Nu pot gândi în versuri, cel mult pot gândi în trăiri, nu pot fi un exponent al unei forme artistice atâta timp cât privesc prin ochii creierului. Orice formă de artă îşi găseşte exprimarea şi forma prin “direcţiunile” altui organ, oricare diferit de encefal. Imaginaţia nu stă în creier, ea poate cel mult să umble pe căile neuronale către periferiile lumeşti, dar nu poate sta în punctul gândirii. Creaţia nu vine de sus, deşi poate avea valenţe dumnezeieşti, răsfrângerea sa e mult sub nivelul sternului creatorului.
II)       Ochii mei sunt prea analitici pentru a cunoaşte lucrurile în esenţă, la fel cum lucrurile sunt prea opace pentru a se descoperi în faţa mea. Nu pot crede că frunzele sunt doar elemente florale ce se ţin de un ram sau cad fracturându-se sub tălpile noastre, dar nici nu pot vedea realistic sufletul lor, suferinţa lor la contactul cu fauna distrugătoare. Natura nu va permite nicicând unui profan să intre în ea, să o iubească cu adevărat, altfel decât poţi iubi un om, să te lase să o pătrunzi cu falusul ochilor şi terminaţiilor tale nervoase, dincolo de agonia trupească ce pe ea o defineşte şi pe noi ne doboară. Fumul de ţigară nu va intra niciodată înapoi în ţigară, scârbit de anatomia parcursului său prin corpul omenesc, săpunul nu-şi va alege vreodată trupul pe care să îl “cureţe”, ideea nu va refuza mintea ce a zamislit-o, privind în fundul unui pahar cu urme de băutura ieftină. Totuşi, lucrurile se pot schimba, dacă ajungi la un anumit punct din vedere al deznădejdii, ridicolului şi poeziei, e posibil să poţi ajunge să nu mai controlezi, să poţi să redai naturii libertatea de care a fost privată prin prezenţa umană. Dar e posibil ca atunci ţigara să nu se mai aprindă, săpunul să nu mai facă spumă, ideea să nu se mai înfăţişeze. Cât de corectă şi cât de reală ar fi această lume…

Haiku profan 1

Zbor de amintiri

Liniştit ca o ploaie

De septembrie

22

     În 22 de ani am învăţat destule  lucruri….. În 22 de ani am învăţat că nu contează ce gândeşti, dacă acţionezi fără să gândeşti. Nu contează cât de frumos sau urât eşti, atâta timp cât poţi să fii prost. Nu contează cât de mult îţi pasă de cineva, atâta timp cât acelui cineva nu-i pasă de tne. În 22 de ani, am învăţat că nu există durere fizică care să doară mai mult decât durerea interioară. În 22 de ani am învăţat că nu există interior. Am învăţat că rănile fizice se vindecă aleator, la fel ca şi cele sufleteşti. Am învăţat că sufletul e o etichetă pusă moralităţii.Am învăţat că omul e o eticheta pusă lipsei de moralitate.Am învăţat că nu toate păsările zboară, că nu toate maşinăriile funcţionează cum trebuie şi că nu toţi cei vii trăiesc. Am învăţat că vorbele, cuvintele şi propoziţiile sunt doar modalităţi de a ascunde ceea ce simţi cu adevărat. Am înţeles că nu are rost să simţi cu adevărat, şi probabil nici nu faci asta conştient. Am învăţat că familie, iubire, prietenie, ură, fericire sunt doar cuvinte în dicţionar. Am învăţat că pozele sunt doar imagini. Am învăţat că amintirile sunt dureroase, am învăţat că nu poţi să simţi viitorul fără să cunoşti trecutul. Am învăţat că vârsta, ca orice număr, e doar o reprezentare grafică a unei dureri. Am învăţat că nu există reprezentarea unui sentiment, am învăţat că sentimentele nu iartă şi că mintea le respinge. Am învăţat că ultimul organ cu care gândim este creierul, şi de multe ori nu se ajunge atât de departe. Am învăţat că cearceafurile nu păstrează parfumuri şi că firele de păr alunecă prin perne. Am învăţat că nu există poeţi şi că poeziile nu provoacă emoţii. Am învăţat că nu există rase, nu există concepţii şi nu există om, există doar personificări. Am învăţat că aproape toate zilele trec în van. Am învăţat că muzica nu ajută sufletul ci îl îngroapă. Am învăţat că bărbaţii şi femeile nu se diferenţiază dincolo de coapse. În 22 de ani, am învăţat,aşa cum zisese şi altcineva înaintea mea că ” indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta…”….am învăţat că dimineţile pot aduce şi întuneric şi că visele te pot distruge. Am înţeles că îţi poţi găsi liniştea în persoane nebănuite şi apocalipse în persoane dragi. Am înţeles că libertatea e o himeră.
În 22 de ani am învăţat că moartea e mai prezentă în noi decât viaţa. Am învăţat că nu ştiu nimic, am învăţat că numele meu e o stigmată. În luna Decembrie nici zăpada nu mai poate ajuta omenirea.Am învăţat că nu pot şti nimic, nu pot crede nimic, nu pot percepe nimic, nu mă pot încrede în nimic. Am învăţat că speranţa nu-şi iartă adepţii.
p.s. : am greşit mult din cauza celei de-a treia propoziţii.