Initial ,astazi, voiam sa scriu un post despre Eminescu, despre conul de umbra in care a intrat el pentru tinerii din ziua de azi, acestia fiind mai atrasi de alte curente, post-romantice, as fi vrut sa scriu despre poezii de-ale sale ce nu sunt asa cunoscute si…mai multe… Insa voi lasa acest demers pe altadata deoarece in jurul orei 19:30 am aflat un fapt ce, daca nu m-a zguduit, m-a intristat cel putin. Am aflat ca fostul meu profesor de logica, psihologie si economie, din liceu, s-a sinucis intr-un compartiment de tren, in decursul zilei de azi, sau azi-noapte, nu stiu inca exact. Desi nu pot zice ca a fost unul dintre apropiatii mei, moartea unui om pe care l-am cunoscut, cu care am discutat, imi lasa un gust mai mult decat amar. Domnul profesor Firicel era un om bun, obiectiv vorbind. In trei ani de zile nu cred sa-l fi vazut vreodata nervos, si asta desi nu era un om calm, nici vorba, de fapt chiar era o persoana agitata, plina de viata, care vorbea foarte repede si avea gesturi repezite. Imi aduc aminte si acum, de parca ar fi fost ieri, cum te intreba ceva vorbind foarte repede incat te chinuiai sa intelegi ce zice, cand sarea peste banchetele puse de noi in fata usii, pentru a intra in clasa, imi aduc aminte ca venea aproape mereu la costum, cu vesta si camasa pe sub haina, un om atent cu propria-i infatisare. Din pacate, in perioada in care am intrat in contact cu domnul profesor Firicel, atractia mea pentru stiintele umaniste era destul de scazuta, fapt ce m-a facut sa fiu mai degraba un ignorant, decat un discipol. Astfel, nu pot spune ca am avut foarte multe tangente cu domnul Firicel, in afara salii de clasa, insa pot spune ca am aflat ca era o persoana dornica sa ajute pe oricine avea nevoie de ajutor, fie ca acesta consta intr-o explicatie a vreunei probleme de la clasa, sau imprumutarea unei carti ca sprijin pentru concursuri sau olimpiade…Oricum, nu e de dreptul meu sa fac apologia unei persoane pe care nu am cunoscut-o atat de bine, dar pe care am simtit-o ca fiind una de calitate. Acum nu poate decat sa ma intristeze faptul ca, in ignoranta si teribilismul nostru adolescentin, obisnuiam sa il mai luam in ras pe saracul domn profesor, asta si fiindca stiam ca dansul ne permite acest lucru….Dumnezeu sa-l ierte!
Acum intervine a doua problema, era stiut faptul ca in urma cu ceva timp, domnul profesor incepuse sa aiba grave probleme psihice, motiv pentru care, din cate stiu eu, nu numai ca nu a mai predat o perioada, dar a si fost internat, urmand tratament de specialitate. Ca preda sau nu mai preda in momentul premergator mortii sale mi se pare irelevant in cazul de fata, dar totusi, asa cum sublinia si un fost elev ce a postat un comment la stirea de pe pro tv, nu pot sa imi dau seama de ce colegii sai domni profesori nu au incercat sa discute cu dansul, sa incerce sa il ajute, pentru ca, pana la urma, colectivul profesoral al unei institutii ar trebui sa fie unit, si nu dezbinat in lupte pentru sefie si inataietate, cum, dupa cum cred, se intampla in cancelaria fostului meu liceu, din pacate. Daca gresesc, si acestia chiar au incercat sa il ajute pe domnul profesor in legatura cu problemele sale, imi cer scuzele de rigoare.
Oricum ar fi, pacat ca problemele acestei lumi sumbre au mai impins un om la acest gest disperat. Caile sunt inca ascunse.
“N-o mai caut… Ce să caut? E acelaşi cântec vechi,
Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare
Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată.
Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,
Se împing tumultuoase şi sălbatice pe strună,
Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…
Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”
(Mihai Eminescu – Scrisoarea IV)
