Primul 2008 din era noastră

Post scris la 2 noaptea, ascultând “Scenes from a memory”, după ce câteva săptămâni nu am scris nimic, ….deşi începusem anul hotărât să nu mai scriu pe blog, considerând a fi o activitate până la urmă inutilă, spiritul meu exhibiţionist nu mă lasă să pasivizez exprimarea. Nu voi vorbi despre ce am făcut în vacanţă sau de revelion pentru că acest aspect nu e interesant decât pentru mine…o sub-hotărâre luată de mine spunea că dacă totuşi voi scrie pe blog, nu o voi mai face expunând aberaţiile mele pseudo-maniaco-depresive, ci pentru a expune puţinilor mei cititori lucruri interesante, amuzante, despre care să poată vorbi cu plăcere. M-am înşelat din nou, asta şi pentru că lucrurile din jurul meu iau turnuri din ce în ce mai dramatice, mai ciudate şi mai interesante. Fără să pornesc de la vreo idee preconcepută, nu pot să nu realizez că din ce în ce mai multă lume e tristă, abătută, gânditoare, fie că arată acest lucru, fie că se vede pe faţa respectivei persoane, sau în gesturile sale. Veseliile sunt false, zâmbetele forţate, momentele de nebunie inventate, totul se învârte în jurul unei apatii universale. Răspunsul este unul simplu, din punctul meu de vedere, majoritatea persoanelor conştiente, din generaţia mea, a ajuns la vârsta destrămării visurilor şi ,de ce nu, la vârsta conştiinţei. E trist să îţi dai seama la un moment dat că nu poţi să fii pictor, pentru că nu ştii să desenezi o oaie, cântăreţ, pentru că nu ai voce, matematician, pentru că nu ştii tabla inmulţirii..totuşi, aceste regrete pot fi mai uşor de suportat dând vina pe natura lucrurilor sau pe divinitate, decât regretele puse pe seama unor greşeli conştiente ce puteau fi evitate cu uşurinţă, dacă te gândeai de două ori înainte de a acţiona, sau dacă nu te gândeai deloc. Şi deşi nu suntem bătrâni, nu mai suntem nici copii, nu pentru că nu ne mai jucăm sau nu ne mai uităm la desene animate, ci pentru că nu mai avem niciun gram din inocenţa de altădată, din nebunia de altădată, din nepăsarea de atunci..orice încercare de a le aduce înapoi în viaţa noastră ar fi impusă şi coordonată, deci o fata morgana. Şi totuşi, după mult timp, îmi dau seama că persoanele ce au ocolit această “maturizare” forţată, au pierdut mai mult decât celelalte. Deşi toate las răni mai mult sau mai puţin adânci în sufletele sau gândirea noastră, trăirile sunt trăiri. Iubirea, dezamăgirea provocată sau trăită, suferinţa răniri unui om ce ţi-a fost drag, acceptarea rănii, ipocrizia, egoismul, toate sunt trăiri, stări ce îţi aduc aminte că trăieşti, că nu eşti o legumă făcută din carne şi oase. Şi deşi nu pot fi sigur în momentul acesta de nimic din tot ce înseamnă trecut, nu pot decât să simt milă pentru cine a refuzat să simtă. Nu suntem oameni răi, doar că nu ne ajută natura.

p.s. :mi se pare atât de prost post-ul de mai sus încât mă gândesc serios să închid blogul….parcă e un profil de hi5 al unei tipe frustrate de 16 ani