Vremea singurătăţii

Au, au, au…mă doare măseaua, am falca umflată. Sufletul şi mintea mă ţin în continuare în suspans. Pe geam o văd pe tanti Varvara, duce gunoiul la ghenă, cu acelaşi stil şi mers sublim, cu şoldurile fandând în stânga şi în dreapta, ca pe vremurile ei de glorie. Trăieşte acum singură, într-o casă plină de pisici şi amintiri, de obiecte strânse de pe meleagurile celor şapte vânturi. Locuieşte într-un apartament vechi, situat in centrul oraşului, ce pe-afară îţi provoacă repulsie şi temeri. Clădirea ce stă să se prăbuşească la prima mişcare seismică mai serioasă, are un interior curat, casa scării ce duce la apartamentul, atât de popular cândva, de la etajul trei, fiind plină de glastre de flori, tablouri comuniste cu grânele şi uzinele epocii de aur, şi păstrează o curăţenie ce înspăimântă prin mirosul învechit al vopselei şi scârţâitul pardoselii. Prima oară când am bătut la uşa ei de stejar aproape putrezit, să fi avut vreo şaptesprezece ani. Începusem să scriu la o revistă locală şi aveam nevoie de un articol cu care voiam să îmi fac un nume. Într-o zi, un coleg de clasă îmi spune că la el în bloc locuieşte o bătrână ce fusese o importantă damă de companie în perioada interbelică şi după chiar, una dintre frumuseţile rare ale Brăilei de pe vremea Străzii regale. Cu inima strânsă ca un bob de mazăre, eram hotărât să o supun pe biata femeie unui interogatoriu virulent, ca un arhanghel aflat în slujba moralităţii şi virtuţii, gata să străpung ultima redută vitală ce accelerează bătăile inimii acestei persoane. Când am ajuns în faţa uşii, sunetul soneriei mi-a adus aminte de clipele copilăriei, de nişte momente care nu au nici început, nici sfârşit, doar un “flashback” dintr-o altă viaţă. După câteva zeci de secunde de aşteptare, Marinov Varvara apare în faţa uşii. Părul lung ,negru ca abisul oceanului şi des ca firele de iarbă sub austru îi cădea respectuos pe umerii drepţi, ce delimitau trupul subţire, fragil , cu picioarele plutitoare împinse în papucii de pluş rozaliu,toate susțineau faptul că Varvara era o femeie care nu îşi merita nici chipul îmbătrânit şi aproape hidos, nici deznădejdea pe care timpul i-o semănase în adâncul ochilor verzi de smarald. Fiind informată de vizita mea, sunt poftit înăuntru, cu o tristeţe zâmbitoare şi un mers parcă învăţat pe de rost, ca un reflex ce nu se va pierde niciodată, indiferent de numărul de ani ce vor trece, de războaiele pe care le va suporta, de piedicile pe care le va infrunta, si care o vor doborî într-un final.

Va continua…