Platon era de părere că lumea e împărţită într-o lume sensibilă, fizică, formată din tot ce ne înconjoară şi la care putem ajunge cu ajutorul percepţiilor umane (atingere, ochi, urechi, etc.) şi una suprasensibilă, a Ideilor, a prototipurilor perfecte care stau la baza tuturor lucrurilor fizice, chiar a omului (De aici şi celebra vorba a lui Nietzche, care considera că teologia creştină nu e decât platonism pentru popor). Bun, şi aici mă întreb eu, cum putem ajunge la aceste idei, mai ales în timpul nostru. Mai poate fii astăzi vorba de dialectică în scopul vreunei înălţări de orice fel, poate doar a orgoliului…Filosofia e fiica timpului ei, după cum spunea Hegel, şi atunci mă întreb care e filosofia timpului nostru? Răutatea, mârşăvia, dispreţul, egocentrismul, hedonismul necugetat? Ne bazăm pe percepţiile greşite ale unor idei mai mult decât valide, nu neaparat universal, dar cel puţin pertinente. Înţeleg că omul poate fi văzut ca centrul universului, chiar dacă acest univers este cel propriu. Avem astfel, vreo şase miliarde de universuri, problema existând în faptul că ele se întretaie, se intersectează, se cuceresc unele pe altele ca în poveştile SF, totul este fizic, totul este aici, acum. Viaţa nu e idee, sentimentele nu sunt perfecte, mai ales că se transpun pe organe infestate. Ideile lui Platon nu au suport onorabil, şi probabil că nu au avut niciodată, poate doar pentru el şi discipolii săi. E greu să ignori materialul când el te înconjoară, mai greu este să realizezi că nici măcar ideile şi formele nu sunt perfecte dincolo de substrat. În condiţiile astea, fiecare îşi caută fericirea folosind propriile mijloace, ignorând ideile din ce în ce mai mult, ignorând prototipurile şi punând adeseori mijloacele în faţa scopului. Pitagora spunea că numerele sunt dincolo de lumea noastră. Dacă avem în faţă 6 mere, vedem cele 6 mere, dar nu putem vedea numărul 6. Astăzi vedem oameni pe stradă dar nu putem vedea sentimentele,gândurile, opiniile, dar nu neaparat pentru că aparţin lumii inteligibile a ideilor, ci pentru că de cele mai multe ori ele nu există, şi orice încercare metafizică s-ar solda cu un eşec. Nici nu mai intru în discuţia despre “bine”, nu acum.
Munţii nu râd
Munţii nu râd, mările uită poveşti
Nimic din ce rămâne nu-i real
Doar fantezii de-un ideal
Şi minţi de care te fereşti
Fântânile nu seacă sângele purtat
De ani şi ani în ignoranţă
Durerea reincarnata-n ştanţă
Prin foi de piele s-a turnat
Copacii nu cunosc dimensiuni reale
Doar cele ce se nasc prin mai
Ai vrea să dai mai mult decât ce ai
Grimasele închise-n feţe pale
Munţii nu râd, dar ei cunosc zăpezi
Şi asta le conferă demnitate
Lor şi femeilor de caritate
Din timpurile când puteai să crezi
Noi epigonii
Îmi cer scuze, articol scris la amintire de nervi, ce conţine expresii şi cuvinte mai mult decât licenţioase (că obscen e totul oricum):
Şi acuma să scriu şi un “post” nervos, masculin…scriu aceste rânduri din respect pentru omul beat de sâmbătă seara din vamă, care asculta nervos şi dezlănţuit Mircea Baniciu, nefiind o surpriză, scriu acest “post” pentru mine. Ascultând melodii precum “Canarul” îmi dau seama de cât de idioţi suntem noi, cei ce la ora asta avem douăzeci, treizeci de ani…. sau poate nu ţine de vârstă, poate ţine de faptul că am fost nişte oameni cărora li s-a furat o revoluţie, care ne-am trezit în mijlocul unei libertăţi pe care nu am ştiut să o gestionăm ca atare, care se comportă ca în filmele americane. Deci, să începem: Bă fututule-n cur care stai pe plajă cu vodka în mână şi înjuri pe toată lumea că stă la tine pe tarla, băi avortonule care stai şi prizezi în spatele blocului, fă târfo , tu care te fuţi cu orice are pulă sau îţi spune că te iubeşte, bă cocalarule infect, cu pantofii tăi de eunuc şi cultura ta generală de citrice, băi jigodiilor umane, căcaturilor cu ochii, cum puteţi voi mă să vă bateţi joc de nişte oameni care au suferit pentru că nu erau ca ceilalţi, care erau luaţi de pe stradă, bătuţi şi tunşi la secţie. Înţeleg să nu vă placă ceva, dar nu desconsideraţi oamenii care ştiau că tot ce fac poate fi văzut ca o subminare a unei autorităţi şi însemna implicit teroare, indiferent pe ce plan se găsea aceasta. De ce eşti tu, tatuat pe tot corpul, cu 5 cercei în nas şi cu nimic în cap, exponentul unei generaţii. De ce eşti tu, beată moartă, pişată pe tine şi cu chiloţii rupţi, mama viitorilor români…de ce trăiţi mă, care e rostul vostru, faceţi-mă şi pe mine să înţeleg de ce respiraţi oxigenul celor ce merită să existe. La ce Dumnezeu ne închinăm bă ??????
va continua, asta chiar va continua
Referinţe
Citind câteva bloguri recent, mi-am dat seama că am un blog total nemasculin, în sensul că posturile mele sunt bazate mai mult pe emoţii, trăiri decât pe raţiune sau experienţă. Poate că nu văd eu foarte des lucruri care merită menţionate, poate nu mi se par mie extraordinare sau poate că pur şi simplu, empiricul ia accente mult mai personale în percepţia mea. Oricum ar fi, nu voi schimba stilul în primul rând pentru că nu pot, şi în al doilea rând pentru că nu vreau. Îmi place să aberez, îmi place să dau lucrurilor doza de dramatism care să le facă să trăiască, cel puţin în piesa de teatru jucată de mine. Foarte interesant mi se pare faptul că după 8 ani de matematică, informatică, fizică şi alte domenii bine împământenite în realitatea înconjurătoare, nu pot privi soarele ca fiind un corp cosmin, creierul un organ biologic şi inima o pompă. Poate de-asta mă trezesc câteodată în imposibilitatea de a înţelege unele lucruri aparent simple, pentru că le dau dimensiuni interioare, le dau viaţă. Tot aşa cum pe unele le ucid.
p.s.: am zis că vă zic de sighişoara, îmi dau seama că nu prea am ce, eram mult mai entuziasmat acum 2 săptămâni. Un loc frumos, ce mi-a trezit amintiri şi frustrări, cam ca peste tot. Două zile frumoase, cu cântări şi lene. Altă Sighişoara faţă de cea pe care am lăsat-o acum 3 ani şi cu totul alta faţă de cea din 2003. Lumea se schimbă, şi eu la fel. În sfârşit am urcat şi eu în turnul cu ceas, cât de mult însemna 2,5 lei acum 5 ani. Cât de puţine înseamnă mai mult acum.
Nu sunt nume
Ar fi bine de-aş şti când a-nceput să doară
Pentru mine demult, pentru ei mai târziu
Se sting minţile moi cum lumina coboară
Se îngroapă prea lesne sentimentul de viu.
Mai îmi trec uneori blestematele pragul
Făr’ să ştie că eu sunt un biet pieton
Călăreţ ce adesea îşi pierde şi capul
Umbra lumii întinsă-n zvâcniri de neon.
Şi-ar mai fi de iubit ape, sori, constelaţii
În calupul de frunze ce s-a-ntins pe perdea.
Toţi prietenii-mi spun că iubesc aberaţii
Sau persoane c-există doar prin ceşti de cafea
Aşteptăm încă daruri care ne-au fost promise
Pe când nici n-aveam voce şi-am ţipat “Dumnezeu”
Cer iertare prieteni, prin pasaje nescrise
Celui care-i dau nume, eu vă jur, nu sunt eu…
