Ploaie

Ploaia nici nu plânge măcar

Ea curge automat.

Din durere cerească

Dumnezeu își suprimă ura,

În baloane de azot,

Închipuiri teologice.

Dar oamenii sunt bravi,

Ei trec prin anotimpuri, abundă

În sentiment

Se nasc în fiecare zi,

Mai plini de viață sau de moarte

Intuind o schimbare

De fus orar, de vreme

De stare,

De impuls catartic.

Ploaia nu concepe schimbări

Nu se controlează

Nu imită, e imitată

Ploaia e universală și incipientă

Omul e uscat

De nori, de ploaie

De subînțeles

Surâde spre răsărit

Se-ncruntă la venirea serii

Ca la venirea unui călător

Din alte țări

Mai umede

Acvatic

Sufletul meu curge pe Dunăre

Ofensat de prădători

Simplu, deplasat

Degajat de terestru

Inițiat în tainele acvatice

De un pește mai bătrân.

Sufletul tău vine întortocheat,

Pe Dâmbovița e drum greu,

Murdar.

Te poticnești în scuare

Pe drumul tău spre mare

Și sunt mulți amfibieni

În jurul nostru

Dar mai ales sub noi

Icrele ne stau mărturie

Dezămațului

Și pe râuri trec gunoaie,

Murdării,

Dejecții interioare, silogisme

Carnagii cerebrale

Intuiții feminine, secreții intime

Și prin vata infidelilor

Te-ai spulberat

Prima oară în Budești

Apoi pe Argeș în jos

Până la Oltenița

Unde am întâlnit o coadă și-un cap

De somn profund

Lumină

Ieri la metrou, doi îndrăgostiți
Se țineau în brațe, se sărutau
Cadrele se succedeau în “slow motion”
Și filmul ieșit invada vagonul,
Oamenii..
Împânzea paralelipipedul metalic
Ca o pânză de păianjen depresiv
Ce doar își necăjește victimele
Le prinde și apoi le dă brânci.
Și neoanele se închid,
Lumina iese dintre ei
Străpunge coviltirul vizual
Și se destinde, se destinde,
Acoperă chiriașii zilieri

Intră pe sub scaune,

Prin căstile oamenilor muzicali,

Prin rucsacele  subrealiste.
Și totul e feeric în trenul “Margareta”
Până când lumina începe să pâlpâie;
Căci trenul a ajuns,
Și ușile se deschid.
În sfârșit,
Lumină…

Pandora

Vino și fă-mă să văd în viitor
Înainte de-a murdări cearceafurile
Spune-mi simplu “Cred în tine”
Vreau să aud asta, vreau să simt
Că totul nu e o joacă de copii
Ci mai degrabă una de adulți
Care au mers pe străzi de foc,
Și-au plimbat trupurile mecanic
Prin cimitire de mașini
Unde și iarba care creștea
Ne străpungea tălpile
Vreau și eu să-ți spun că te iubesc
Că cealaltă cameră e-nchisă
Nu pentru că e plină de hainele
Proprietarului
Ci pentru că n-am avut eu curaj
Să deschid cutia Pandorei
Până n-am fost sigur că putem minți
Inconștient

Șuetă

Fugeam odată noaptea de un vis
Și am ajuns la biserica de peste drum.
Ușa era închisă, dar clopotele băteau
O voce gravă supura din interior
“-Cine ești și ce vrei?
-Sunt un om simplu, am venit să vorbesc cu Dumnezeu
-Păi tu nu știi că El nu e aici
-Dar unde pot să Îl găsesc
E cât de cât urgent
-A plecat prin lume, se plimbă prin Paris,
Viena, Zagreb..mai vine doar de sărbători
Când mai trec sfinții pe-acasă
Când îngerii-I mai știu de frică
-Păi și nu pot vorbi măcar cu cineva?
Să-i spun că m-au uitat copacii,
Că apa nu mai spală,
Că timpul nu mai curge
S-a oprit odată cu ceasul din centru
Și tot ce mai bate e nevoia
De nimic
-Vino mâine!
Și nu-ți mai uita cartela”