Ploaia nici nu plânge măcar
Ea curge automat.
Din durere cerească
Dumnezeu își suprimă ura,
În baloane de azot,
Închipuiri teologice.
Dar oamenii sunt bravi,
Ei trec prin anotimpuri, abundă
În sentiment
Se nasc în fiecare zi,
Mai plini de viață sau de moarte
Intuind o schimbare
De fus orar, de vreme
De stare,
De impuls catartic.
Ploaia nu concepe schimbări
Nu se controlează
Nu imită, e imitată
Ploaia e universală și incipientă
Omul e uscat
De nori, de ploaie
De subînțeles
Surâde spre răsărit
Se-ncruntă la venirea serii
Ca la venirea unui călător
Din alte țări
Mai umede
