Deschid orizonturi, te fac să înțelegi oarecum ceea ce se întâmplă, te fac să îți placă, te determin să iubești, te fac să urăști, să mă urăști. Sunt un moment în timp, ca și tine, o pană de păun, o imagine ștearsă, o fotografie îngălbenită înainte de vreme. Suntem o strânsoare pe o bancă într-un parc, un sărut în ploaia mocănească de iulie. E frig afară, mai frig decât poți suporta, și mă strângi, și mă strângi, vrei să nu mai fie nimic în afară de noi, să nu mai fie oameni, să nu mai fie pământ, să nu mai fie verde. Luna să nu mai lumineze, trecutul să nu își mai arunce săgețile necruțatoare. Tu ești ceea ce ești datorită mie, de cele mai multe ori un om rău, de cele mai multe ori dorind să îi faci pe ceilalți să sufere, sau cel puțin să îți admire voința. De-ar fi fost totul un act de voință, nimeni nu s-ar fi bălăcărit în felul ăsta. Dar mai e vorba de ceva, e vorba și de momentele în care invidiezi oamenii care dau semne de bunătate, poate mai ignorantă și mai placidă decât a ta, sau de iubire, o iubire mai simplă, mai înțelegătoare, una care nu îți cere tribut, care nu se hrănește din ură și dispreț, care trăiește la fel de mult ca și zilele sub care se situează, Și atunci cine greșește? cine își smulge pereții, vorba cântecului, cine suferă, cine ajunge să se tăvălească pe covor, cine cere îndurare sentimentelor, cine plânge după ce a visat frânturi de destin, cine abandonează amintirile?
Aveam ceva mai puțini ani, stăteam și o așteptam. Nu mă gândeam decât să o țin în brațe, să înțeleagă că pot simți, că îmi stă în fire să mă apropii de un cuvânt, de un trup, de un suflet, fie el și fragmentat, Nu putea înțelege că pentru mine deja totul lua alte valențe, privite simple la momentul respectiv, niște copilării expirate, contrar unei conștiințe ce trebuia deja să ne guvereneze spiritele. Și totuși atunci nu îmi tastam sentimentele, pentru că le simțeam mai aproape, nu îmi permiteam să le deranjez, încă nu făceau parte din mine, sau se delimitau, rămâneau departe de umanitatea asta care distruge si ultimul lucru rămas uman. Părul lung strâns în coadă, geacă de motor, blugi spălăciți, probabil niște pantofi vechi. Totul se îmbracă, căci, la capătul universului, sunt un milion de îngeri.
Aveam ceva mai puțini ani, stăteam și o așteptam. Nu mă gândeam decât să o țin în brațe, să înțeleagă că pot simți, că îmi stă în fire să mă apropii de un cuvânt, de un trup, de un suflet, fie el și fragmentat, Nu putea înțelege că pentru mine deja totul lua alte valențe, privite simple la momentul respectiv, niște copilării expirate, contrar unei conștiințe ce trebuia deja să ne guvereneze spiritele. Și totuși atunci nu îmi tastam sentimentele, pentru că le simțeam mai aproape, nu îmi permiteam să le deranjez, încă nu făceau parte din mine, sau se delimitau, rămâneau departe de umanitatea asta care distruge si ultimul lucru rămas uman. Părul lung strâns în coadă, geacă de motor, blugi spălăciți, probabil niște pantofi vechi. Totul se îmbracă, căci, la capătul universului, sunt un milion de îngeri.
