Ruga

M-am rugat pentru deşert
Să nu dispară care cumva
Cum aş putea eu să-mi ling rănile
În grădini botanice?
M-am rugat pentru ploaie
Să curgă, să curgă, să inunde
Să facă din biserici
Arci de-ale lui Noe
Din blocuri gri aisberguri
Şi din copaci topoare
Aştept să plouă de pe-atunci
De când simţeam simţirea
Din vremea când curgeau la duş
Şi ura şi iubirea
Şi nu mai am umbrelă
De când nu plouă prin oraş
A mai plouat prin camera eternă
Şi acum la farmacie cer
Baloane de săpun cu alt PH

Emisfere

Destul cât să pară c-ar fi adus o maturizare, timpul mi-a înmulţit întrebările. Nu mă mai chinui să găsesc răspunsuri de prea multă vreme, astfel încât sunt mereu cu picioarele pe frânghie, încercând să-mi păstrez echilibrul. Dacă ieri stabileam ceva, azi îmi dau seama că ajunsesem la o concluzie idioată, mâine mă-ntorc şi tot aşa. Ciclicitatea asta a mentalităţilor şi personalităţilor mele m-a făcut să am o privire critică asupra tuturor aspectelor ce mă înconjoară.

Pierzanie

“Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna” (Octavian Paler)

Când pierd ceva, fac un pas înapoi;
Unul azi, doi mâine,
Incredibil!
Odată am mers cu spatele până acasă
Am văzut-o pe mama, i-am zis plângând:
“Bună mamă, sper să mă ierţi
Dar nu pot să mă opresc acum
Mai am de mers cel puţin înc-atât
Ca să fiu din nou un copil bun şi frumos”.
Şi i-am făcut cu mâna
În timp ce mă îndepărtam.
Şi apoi am trecut şi pe lângă tata
..”Nu fii trist, o să mă-ntorc
Când lumina va fi iar lumină
Într-o dimineaţa de primăvară
Să-mi pui iar roţi ajutătoare la bicicletă
Să-nvăţ să merg
Şi-n faţă”
Şi am mers aşa vreo două ţări şi-o mare
Am obosit puţin,
Mi-am pus urechea pe un val
Şi am ajuns şi mai departe
Un rotocol de pământ, două, patruş’patru
Am mers pănâ s-a terminat spaţiul
Şi am ajuns în timp, zicând
“Hai că mai poţi azi înc-un an
Mâine ajungi la pubertate
Peste-o săptămâna o să te iubească toţi”
Şi tot aşa, pân’ m-am născut din nou.
Sau am murit, cine ştie?
Poţi tu să zici că înainte de-a te naşte
N-ai fost mort?
Poţi tu să ştii că nu te naşti din nou?
La moarte…

Important e că
M-am încurcat în cicluri,
Şi deşi m-am oprit
Nu mai e nimeni în jurul meu
Şi nu mai ştiu să merg pe bicicletă.

Urma de pe asfalt

Sunt obosit,
Vreau să pun capul pe o piatră,
Să simt pământul cum fierbe,
Aerul cum îmi vibrează printre haine…
Şi să dorm, să visez ce-mi vine
(Oamenii să treacă peste mine)
Şi în momentele în care deschid câte un ochi
Somnolent,
Văzând trupurile din jur
Să îmi pierd minţile ,
Una câte una, trup după trup
Ochi peste mine, peste ochi peste mine;
Iar ultimul trup să mă privească demn.
Şi cu o lacrimă pe obraz
Să mă strivească

Epilog

Mă gândesc adeseori că e inutil să mai scriu, când tot ce e cu adevărat important s-a scris deja. Mulţumesc,maestre!

“Îngenunchez în vânt. Mâne oasele
au sa-mi cada de pe cruce.
Înapoi nici un drum nu mai duce.
Îngenunchez în vânt:
lânga steaua cea mai trista.”

(Lucian Blaga – Epilog)