Emisfere

Destul cât să pară c-ar fi adus o maturizare, timpul mi-a înmulţit întrebările. Nu mă mai chinui să găsesc răspunsuri de prea multă vreme, astfel încât sunt mereu cu picioarele pe frânghie, încercând să-mi păstrez echilibrul. Dacă ieri stabileam ceva, azi îmi dau seama că ajunsesem la o concluzie idioată, mâine mă-ntorc şi tot aşa. Ciclicitatea asta a mentalităţilor şi personalităţilor mele m-a făcut să am o privire critică asupra tuturor aspectelor ce mă înconjoară. Şi în aceeaşi timp una domoală, înţelegătoare şi tolerantă. Fiind o victimă a dualismului, privesc orice lucru din mai multe perspective. Ca pe un cub, întorc situaţiile pe toate feţele, analizez toate muchiile, toate impurităţile, şi mereu o faţă e mai strălucitoare decât alta, mai fină. Dar întorcându-l din nou, uit care era cea privilegiată şi o caut din nou, şi apoi îmi apare, dar simt că e alta, simt că nu pot analiza identic aceeaşi situaţie. Şi asta e bine, dialectica dintre opiniile mele, dintre mine şi mine, jocul ăsta de şah, mut, se înalţă, piesele se mişcă încet şi sigur, în interiorul fiecărui pătrat, piesa alba, piesă neagră, pătrat alb, pătrat negru,la aceeaşi distanţă unele de altele. De cele mai multe ori sparg cubul, şi totul se reîntoarce în haos. Dar îl formez din nou, şi o iau de la capăt. Sunt foarte ordonat în haos. Pun fiecare rămăşiţă deziluzionantă la locul ei, lângă un dram de speranţă, le lipesc cu îndoială şi iau procesul de la capăt. Şi încet încet, mă privesc din depărtare. Am în faţă o orgă imensă, cu sute de tuburi, şi neştiutor, apăs o notă gravă, care iese prin plumbul rece, şi apoi una înaltă, care vibrează prin încăpere şi se împreunează cu anterioara, ţipă strident şi apoi dispare, fără memorie. Asta e una dintre cele mai mari temeri ale mele din ultimul timp, că
o sa mă îmbolnăvesc de Alzhaimer, asta dacă ajung până la vârsta aferentă. Mi-am dat seama că mi-am canalizat energia cerebrală pe lucruri atât de anoste şi puerile încât cu fiecarezi ce trece, uit din ce în ce mai multe lucruri. Mulţi ani din viaţa mea sunt acum acoperiţi de o ceaţă negricioasă, din care răsar din când în când imagini bidimensionale, privite tot timpul dintr-un unghi, de undeva de jos în sus. Nu pot să nu văd similitudinea cu modul în care eu, cel de acum, îşi priveşte vechile aspiraţii şi concepţii. Probabil că într-o zi mă voi trezi şi nu îmi voi aduce aminte aproape nimic din trecut, chiar dacă amintirile sunt mereu locuri de întâlnire, cu cei pe care i-ai apreciat, cu cei pe care i-ai urât, cu cei pe cere i-ai iubit sau ai crezut că-i iubeşti. Dacă ele dispar, reminiscenţele acestor momente trec dincolo de sfera cunoaşterii noastre, undeva deasupra, în stele, pe-ale căror amintiri le vedem noi, acum. Atât deocamdată.