Gândul meu te ştie cel mai bine,
Îmi alergai cândva, nepriceput,
În rime
“Muzica îmi sună în inimi
Fundal prielnic de-a trăi
Of, frigul de afară e un motiv
De a nu mai ieşi niciodată din mine
Ca o scoică ce şi-a metamorfozat perla
În lacrimi şi plăceri.
Inocenţă pierdută, sau mai mult,
Realitate diurnă, pe sub degetele mele moi
Şi aromate,
Roşiatice precum sângele petalelor de trandafir.
Tatuajul din sufletele mele mă cheamă
Cântecul de sirenă al nopţilor fără stele
Pătruns prin perinele retezate de-atâta
Indiferenţa.
Cheamă-mă, şi chiar de nu voi veni
Voi invoca din nou durerea
Voi deschide rana iarăşi
Mă voi lăsa liberă întru dispreţul din tine
Te voi lăsa să crezi că mă iubeşti
Cum am crezut şi eu cândva
“
Nu-mi deschide a ta vorbă, n-are drum prin labirinturi,
Desfătatele privelişti, gând pe gând, uitate-n lume,
Searbădele vechi imagini, sentimente, doar ciurucuri
Nu mai sunt vlăstarii vajnici, nu-mi zâmbesc nici din albume.
