(Inspirat de dorinţa cuiva de a explica propria viziune asupra dragostei, împotriva “ordinarului” asociat acesteia şi a teoretizării acestui sentiment, opinie împărtăşită uneori, într-o mică măsură)
De ce îmi plângi? de ce iar plângi?
Vrei iarăşi zborul să-mi-l frângi
De ce nu vrei să-ncerci să fii
Mireasă albă-n sihăstrii?
De ce sub soarele din cer
Beau ceai de Hyoscyamus niger?
De ce mă chemi să mă goneşti
Apoi privirile-mi trezeşti?
De ce mă duci prin lumea largă?
Când mor de pini, când simt o algă
De ce îmi spui, când eşti plecată
Că eşti de ore sufocată?
Tu crezi că singur nu mă simt
Ca floarea fără de alint?
Că nu mor zi de zi mai lent
Cu noua doză de talent?
Şi noile valenţe-ţi par
Doar urme ce pe foi apar?
De ce priveşti în viitor?
Când ştii că mori şi am să mor
De ce-ţi curmi ochii pe prezent?
Mă uit absent, mă simt absent
De ce te-ntorci către trecut?
Nu mă săruţi, pământ sărut
De ce îmi plângi? de ce iar plângi?
De ce tot plângi la pieptul meu
E versul meu sub zile lungi
Te rog să taci, acum plâng eu!
