Aseară în metrou, cu Noica într-o mână şi o butelcă de 5 litri de vin în cealaltă. Probabil râdeau şi intelectualii şi beţivii. Mă întrec ce gândeau oamenii.

Pentru curvele ce-au fost cândva virgine

Pentru curvele ce-au fost cândva virgine
Vă mântuiesc cu-amorul meu, cu ce-i mai bun din mine.
Surprinse fii-veţi oare, de-această bunătate?
Sau nu e clară lumea, făr-de singurătate.

Voi înălţa şi temple, să vă cobor în lume
Din sferele înalte, dintre iubiri postume.
Şi veţi iubi pe mine, cum aţi iubit odat’
Pe cei ce-au fost acolo, pe cei ce  i-aţi uitat…

Vă vor suna în minte, viori de revedere,
Va fi iar ziua simplă, în nopţi va fi tăcere,
Cu braţe moi şi albe, m-aţi strânge laolalt’
Zvâcnindu-vă privirea, spre ultimul asalt

Şi totuşi, fabuloasa, idilica-mi gândire,
Se poate să se-nşele, să n-aibă izbăvire.
Din toate-aceste curve, ce-au devenit virgine
Câte nu s-or întoarce, cu gândul la “mai bine”?

Convergenţă

Mă uit la mâna dreaptă, ea scrie-un pic mai mult
E şubredă ca podul, pe ape ce tot trec
Mă-ndeamnă adormită, de degete s-ascult
Şi sângele-mi vuieşte, ca trenul peste ştrec

Şi sunt fără de vlagă, mă-ndoi după trecuturi
Mi-e fruntea sfărâmată de înţelesuri noi
În noaptea mea ce naşte, omizi din vechii fluturi
Îmi beau lunga otravă, din strugurii-mi de soi

Dar mintea mi-e lucidă, cum n-a mai fost vreodată
Şi ştiu că anii-or trece, şi va fi doar o umbră
Tot aşteptând la colţuri, să fugă dintr-o dată
Cum fug îndrăgostiţii, în noaptea cu penumbră

Conceptele nu-s clare, memoria nu m-ajută
Şi poate că sunt multe, ce-n ani s-au irosit
Dar simţul meu se naşte, nu din inima slută
Se naşte dintr-o crustă, din tot ce-am mai simţit

Nu-mi plânge vreo fecioară, din curve-mi trag puterea
E un blestem prea dulce, şi-mi vine să zâmbesc
Sunt sfinţi ce-mi poartă crucea, vestind reîntregirea
Din minte, trup şi suflet, în vechiul omenesc

Şi vând seară de seară, emoţii în duzine
Cu aceeaşi rugăminte, din jilţul meu domnesc
“Ce frică mi-ar fi Doamne, de moarte şi de tine
De tu mi-ai spune sigur, că încă mai trăiesc”

Studiu de seară

Pereţii nu mai sunt albi, şi eu scriu peste gălbeneală
Cu instinctul de supravieţuire într-o mână, sub pensulă
Retuşând apoi cu nenorocirile din cealaltă
Zi de foame după zi de foame, doar să mă îmbrace în penitenţă
Şi văd cursa pe cale să se termine, sau doar pereţii se schimbă?

Zeu al învierii, unde se duc culorile după ce mor?
În Eden, sau se scurg spre mine, din palat în palat
Pe sub copacii adormiţi, printre cuţitele arămii ale infidelilor

Nu vreau să dorm, nu, nu, refuz să dorm
Aş mai bea o gură de vin ieftin, din struguri artificial născuţi
Să mă gândesc la ce va fi fost, la ce mi-am pierit
Şi să fumez ţigări din foile rupte ale caitelor
Pe care schiţez elipsa cuvintelor ce devine culoare

Zeu al învierii, nu te doare peretele?
De ce eşti încăpăţânat? Recunoaşte, nu suporţi simbolurile astea ciudate
Recunoaşte, o dată pentru totdeauna!!!
Recunoaşte că am greşit, căci altfel
Voi sta încovoiat mai mult de-o viaţă, privind spre
Mine

Gând 1

Similitudini neo-culturale peste piepturi aurite, convulsii xenofobe între antichităţi şi sateliţii artificiali ai lui Jupiter, retrospective extra-curriculare izvorâte din visurile unei adolescenţe elicoidale. Depresii şi exaltări, în alertă, pe roţi, picioare sau şine…buf buf buf, cad crucile