Dubluri

Vântul suflă uşor şi adierea lui îmi aruncă o şuviţă de păr peste ochi. O aşez peste ureche cu o mişcare lentă, ce deseneză în aer forma unui val. Mă întorc captivat la lumea mea dintre pagini. Miroase a primăvară, a verde, şi îmi aduc aminte că de mic dădeam culorilor un sex şi un miros. Verdele e masculin şi puţin sărat, înţepător dar mult sub limita suportabilităţii. Sunt eu, un pic mai bătrân decât cel ce văzuse ploaia aceea de vară, în seara în care realizasem că scopul suprem al existenţei este apropierea dintre oameni. Mai bătrân şi mai sceptic, poate chiar încăpăţânat in dorinţa mea de a nu mai crede în ceea ce pentru mulţi e atât de credibil. Dar cum miroase verdele ăsta… amestec de naturaleţe şi urban, de trecut şi de viitor, fără vârstă. Şi stau şi mă gândesc că acest sentiment de tinereţe l-aş avea şi la şaptezeci de ani, dacă aş simţi aerul astfel împregnat. Şi parcă aş avea şaişpe’ ani, parcă lemnul ăsta de sub mine ar fi dintr-un trunchi cu mai puţine inele, mai puţin ros, mai puţin decolorat, şi mai moale…Simţurile preced gândurile, dar sunt puţine momentele astea în care iţi dai seama că aşa e de fapt, şi puţine sunt clipele în care îţi dai seama că nu tot timpul “te poţi gândi la o amintire doar cu suferinţă”, pentru că sunt momente în care trupul tău spune: “acum nu gândesc, am obosit, lasă-mă să simt”. Şi e bine să îl laşi, căci sunt puţine clipele în care ţi-e dat “să simţi”. Nu contează ce, fie că e durerea frunzei sub pasul călătorului, sau bucuria mugurului ce-şi începe ciclul anual sau frustrarea coşului de gunoi ce parcă îţi strigă: “sunt făcut din atomi, ca şi tine, ca şi tine…”. Nimic nu mă aşteaptă acasă. Şi urmele mele duc spre locuri în care totul e la început de drum, unde umbra nu îşi face simţită prezenţă, căci în acea clipă, nu e niciodată noapte, şi luna e un disc galben din cărţile de colorat. Nu pot să strig, nu pot să urlu, nu pentru că nu aş avea putere, ci pentru că zeii şi astrele mi-au pus căluş la gură şi mi se şopteşte: “taci, orice ar zămisli mintea asta spurcată şi gura asta netrebnică, ar strica totul, ne-ar duce înapoi, ne-ar arunca din cercul ăsta de fericire”. Şi aş lua cornul ăsta de fericire şi aş cânta, cu note ascunse şi demente, aş scoate râuri din matcă şi cutremure din adâncuri, dar pentru ce? Oricum se epuizează, şi mă întorc, bătrân şi resemnat la oile mele negre şi oloage, ce muşcă din verdele meu. Încep să cred şi eu că e doar iarbă. Nu pot spune că e bine. Nimic nu mă aşteaptă acasă.