Cine bate la uşă? Tu, animal de pradă, sucombat în mine, cu gândurile şi minciunile tale. Crezi că nu mai e nimeni să te descopere în afară de mine? Şi dacă tot ţi-am ridicat voalul ăla rozaliu de pe chipul recalcitrant, de ce nu pleci? Cu mine nu s-au schimbat multe, aceeaşi ochii aplecaţi pe aceeaşi masă plină de grăsime şi cu urme de cuţit, pe care am scris poeme kilometrice şi liturghii pământene. Cu aceeaşi scrumieră plină de mucuri de ţigară, unele spuzite, altele rujate nefast, cele mai multe doar rănite de buzele mele încleştate. Aceleaşi pahare murdare pe fund de o roşeaţă dubioasă şi lipicioasă, erodate de acidul sulfuric din sticlele de vin, şi acelaşi fum negru ce-mi iese de sub mâna cu care încropesc viitorul. Am îmbătrânit exponenţial, urmele se văd mai mult pe cardiogramele nevrozelor. Şi instrumentele tale de tortură emoţională nu mă mai pot răni acum, pentru că fluturii mi-au zburat din stomac, dau din aripi deasupra mesei încrustate, pe sub ochii mei absenţi. Şi clanul lor mă apără, pe mine şi pe toate victimele sistemelor totalitare. Mă apără de tine, şi de oricine ar vrea să mă închidă în castele depărtate, de nisip. Şi bătaia lor aduce refluxul, şi marea în camera mea, aici, la fel şi fără tine.
Profesii
Gata să fim robi în robe,
Scoşi pe roabe, lemn în sobe
Responsabile proteste
Din copilării funeste.
Oameni cu tărie-n glasuri,
Unii pietre, alţii ştrasuri,
Sfinţi cu mâinile-nroşite
De orgolii adormite
Am o haină, lungă, veche,
Nu-şi găseşte-n veci pereche,
Ţin în ea, cu experienţe,
Zeci de alte haine, zdrenţe.
Echilibrul nostru pare,
Mai mult limbi de foc sub ploaie.
Viitorul ni se-arată,
Prin fereastra destrămată.
Cariere brave-n forme
Înţelesuri largi, conforme,
Dar prin suflete şi minte,
Tot eşecuri, cruci, morminte…
Scrisoare ciclică
“Te chem încet, cu glasul stins printre cuvinte
Ca o rafală rece, de vânt ce nu mai minte
Te sorb printre pahare, cu vin vărsat la vale-n van
Prin fumuri de ţigară, îmi trece-o zi, mai trece-un an
Mai trec şi eu, şi ele-mi trec prin faţă, nişte poze
Sunt în grădina moartă, prin ofilite roze
Încerc noi căi spre raiuri, vopsind în tihnă iadul
Cu râuri de purpură, ieri rege, azi soldatul
Şi-n mână mea de fiare, prin sânge-mi curge ură
Simt c-ai plecat cu multe, cu ochi ce ochii-mi fură
Şi vieţile se curmă, cândva pe malul mării
Un pescăruş mi-aduce, în clonţ, glonţul uitării
Şi arma mea cu forme, de gânduri nerostite
Are trăgaci de carne, din intime iubite
L-ating uşor, cu spaimă, dar şi cu tristă sete
Tu ţipi, cumva, îmi pare, cu faţa spre perete
Şi apar şi vechi imagini, se înmulţesc ca ploaia
Se va lăsa cu urme, a inimii bătaia
Sau poate doar un zâmbet, o lacrimă, o floare
Din vers în realitate, un salt, în zi cu soare
O-mbrăţişare lungă, o mână, poate-o taină
E frig iubito-afară, şi timpul nu-mi e haină
Şi vremea nu mi-e soră, şi lumea mi-e duşmană
Pe fraţi i-am smuls din mine, părinţi mei se-nchină
Şi-n cameră miroase, a fum de parafină
Şi mulţi ar spune multe, majoritatea false
Tu să le spui să tacă, în pace să mă lase
Măcar puţin, o clipă, să simt că plec, să pleci
Şi dintre oameni singuri, cu sufletele reci
Un glas slab de copilă, să-nceapă să vorbească:
“Iubiţi, fugiţi, e pură viaţa cea pământească
E plină cu de toate, zâmbiţi, e-o zi frumoasă
Visaţi ca vase-n valuri, vânaţi vorba voioasă
Trăiţi, trăiţi cu poftă, că singur traiul piere
Şi apoi nu va rămâne, decât o grea tăcere” “
Mai bine taci, c-acuma, te iau cu mine, jur
La sfânta judecată, te-acuze de sperjur
Şi vei veni cu mine, prin bălţi de smoală caldă
Eşti mică însă încă, şi ochi-ţi de smaraldă
Sunt încă vii şi poate, că visul tău e viaţă
Speranţa ta e vie, şi mintea ţi-e semeaţă
Dar eu mă-mbăt de milă,cu lumea ei prin gene,
Iubiri ce-i par perene,
Prin ochiul care minte
Din glasul ei ce sună, încet, peste cuvinte
Viaţa e un cântec
Viaţa e un cântec, cântat cu buze-uscate,
Un şarpe uns în trepte, de vise-ntortocheate.
O mare de momente, un lanţ la gâtul vremii,
Un drum uitat în stele, o cursă fără premii.
Viaţa-i o bomboană, e dulce dar se sparge;
Amaruri ies deodată, pe vas se rup catarge.
Şi calea de se-nchide, să-mi zici la ceas de seară
Te face mai puternic, tot ce nu te omoară?
Sau e un mit de veacuri, un mod de-a continua
Când toţi au luat mai multe, decât se poate lua.
Şi spune-mi înc-o dată, de ce ne doare timpul
De multe ori ne-ajută, ne sfarămă nimicul
Viaţa e un cântec, cântat de o copilă
Şi totuşi lumea n-are urechea juvenilă.
Eu îl ascult cu frică, sub mintea-mi îngropată
Te-ntreb însă pe tine, l-ai ascultat vreodată?
