Dezrobire

Imaginaţia nu suplineşte vreodată lipsa de speranţă
Aşa cum nici nevoia de afecţiune
Nu înseamnă neapărat iubire
Ca să nu mai vorbesc de atingeri.
Trecutul ar putea măcar o dată
Să ne lase în pace
Şi ambiţiile să fie de partea noastră.
Încercam să creez cândva oraşe de cristal
Sub apă sau prin cer,
Nori cu forme diafane, păduri veşnice
Ieri, era mereu mai uşor să mă trezesc dimineaţa
Acum mă conformez,
Şi ştiu că trebuie să arunc lacrimile departe
Să devină praf sau noi începuturi,
Praguri înalte, sau dune de nisip
Prin deşertăciune.

M-am săturat de nume şi numere,
Matematică sau fizică
Prin relaţii.
M-am săturat de gândiri abstracte
Şi egoiste
M-am săturat de “eu”.
Nu mai vreau să mă joc cu cercurile altora
Ci să-l construiesc pe-al meu
Uşor, cu degetul pe nisip, în afara noastră
Şi înăuntru, să ne construim castelul.
Nimeni nu ar îndrăzni să intre.
M-am săturat de poezie

Triadă

Reumatism

“Noaptea, toate florile prind viaţă”
I-am zis în timp ce ascultam împreună o melodie italiană
Acolo jos, în vale, şi iarba începe un pic să danseze
Şi râul trăsare sub acordurile de vioară
Uşor, timid, cerul începe să ne acopere din ce în ce mai mult
Până ajungem una cu el
Şi pământul.
Florile încep să se iubească peste noi
Şi pe mine mă doare spatele

Anatomie

“Nu ştii tu cum e cu iubirea…”
Mi-a spus în timp ce îmi ţinea chipul între palmele reci

Avea dreptate, nu ştiam, dar mă jur
Că încet, încet, eram pe calea cea bună
Şi dacă mi-ar fi deschis în momentul acela coastele
Cu ochii, nu cu mintea
Ar fi văzut ceva ce nu era acolo cu o seară înainte
Poate un vierme roz, sau un fluture, sau o bucată de mămăligă
Din cele mâncate împreună pe la popasuri
Sau poate schimbarea ar fi constat într-o vibraţie
A vreunui plămân, sau oscior
Dar sigur era altceva.
Şi dacă tot nu ştiam cum e cu iubirea
Eram pregătit să aflu, un examen final după toţi anii aştia de pregătire
Mai mult sau mai puţin intensivă
Dar m-am speriat, când mi-am dat seama
Că ar putea fi ceva pur anatomic
Şi mie nu prea mi-a plăcut niciodată
Biologia

Ulybnis

Sunt sigur că zâmbetele voastre
Sunt din ce în ce mai schimonosite
Ca nişte încrengături ciudate
Prin pădurea veche şi uscată
Dar acum, mai mult ca niciodată
Casele nu mai sunt case, ci sunt clădiri
Străzile nu mai au nume, ci doar mijloace
De transport
Cafenelele servesc doar cafea, nu ca înainte
Când serveau şi suflete pe tavă.
Mai merg din când în când cu troleibuzul
E din ce în ce mai confortabil, mai aerisit,
Şi luminile nopţii mai vii
(deşi eu sunt un pic mai aproape de zâmbetul final)
Şi cred că vă mai dor şi picioarele
Că mergeţi mult pe jos,
Dar mai ales, ca le ţineţi mult timp în aceeaşi poziţie
Şi amorţesc,
Dar sunt momente în care trebuie să se mai schimbe ceva
Sunt de acord,
Şi în plus, avem nevoie de concentrare,
Cât mai suntem tineri.

Am uitat să vă zic
Că mai zâmbesc şi eu câteodată
După vreo ploaie de primăvară
Sau în mijlocul unei păduri
Sau ca regizorul acela rus,
În faţa oglinzii,
De nebun.

Diferenţe

Mereu găsesc doar diferenţe între noi
Şi viziuni ce nu sunt la îndemână
Poate sperai, speram la viţă de alt soi
Sau poate doar ne strânge aprig ceru-n mână

Mereu sunt uşi ce nu ne sunt deschise
Ca un blestem aprins de amintiri
Nu pot să neg că-s plin de visuri compromise
Nu poţi să negi că te-urmăresc alte priviri

Mereu sunt nopţi ce ne alină dorul
Atinse-ncet de lună prin perdea
M-am săturat să caut, prin raze reci amorul
De la acelaşi drum, acelaşi el, o altă ea

Mereu mi-e frică dimineaţa de memorii
Şi frică mi-e de ochii-nlăcrimaţi
Aud încet sub pat: “memento mori”
Mi-e frică şi de mamă, şi de tată, şi de fraţi…

Timpuriu

Un ceas nebun,
S-a apucat să-mi numere secundele.
Sub el, sunt şi alţi trecători
Dialectica e în floare.
Furnicile cară morţii din cimitire
Sunetele se sparg de razele solare,
Şi asfaltul e totuşi rece.
Pe el, două domnişoare, târându-se
Împart aceeaşi bucată de carne.
“Îţi spun eu, dragostea mea
E aşa, mai metafizică”

S-a închis la butic,
Nu mai beau bere la colţ niciodată,
Şi coniacul e doar murdărie pe fund de pahar.
Cum dracu’ nu vedeţi,
S-au dărâmat cabinele telefonice,
Au căzut antenele de pe blocul turn.

Mi-au pictat colegii pereţii craniului
Şi noaptea mi s-a coborât pe retină
Filmul oraşului retras,
Curge spre Dunăre.

Idolatrii şi ventricule

Vocea mea încearcă să acopere
Sunetul minţii mele
Care încearcă să acopere
Bătăile sacadate ale inimii
Gata să o ia la fugă prin lanul de necunoscuţi
Gata să fugă spre prima stea luată în vizor
În drumul ei, ar întâlni multe pericole
Când un defribilator prea îndrăzneţ,
Când vreo moarte a unui apropiat,
Când cine ştie ce bucurie,
Şi câteodată, chiar o plecare
Mai deosebită.
Simfonia ei acută, ar intra în pătrat
Cu a altor inimi
Şi una ar fi violoncelul cel mai cel ,
Una violă benevolă,
Vreo două viori ar ţine tonul macabru,
Pentru muritori.
Şi acolo, în ceruri, pătratele s-ar face feţe
De cub
Şi apoi sigur ar începe să cadă înspre noi
Zdrobindu-ne cu sunetele divine
Sau pur şi simplu fizic.