Imaginaţia nu suplineşte vreodată lipsa de speranţă
Aşa cum nici nevoia de afecţiune
Nu înseamnă neapărat iubire
Ca să nu mai vorbesc de atingeri.
Trecutul ar putea măcar o dată
Să ne lase în pace
Şi ambiţiile să fie de partea noastră.
Încercam să creez cândva oraşe de cristal
Sub apă sau prin cer,
Nori cu forme diafane, păduri veşnice
Ieri, era mereu mai uşor să mă trezesc dimineaţa
Acum mă conformez,
Şi ştiu că trebuie să arunc lacrimile departe
Să devină praf sau noi începuturi,
Praguri înalte, sau dune de nisip
Prin deşertăciune.
M-am săturat de nume şi numere,
Matematică sau fizică
Prin relaţii.
M-am săturat de gândiri abstracte
Şi egoiste
M-am săturat de “eu”.
Nu mai vreau să mă joc cu cercurile altora
Ci să-l construiesc pe-al meu
Uşor, cu degetul pe nisip, în afara noastră
Şi înăuntru, să ne construim castelul.
Nimeni nu ar îndrăzni să intre.
M-am săturat de poezie
