Etajul 9

Lumea mea se termină la etajul 9.
Acolo, am zâmbit într-o dimineaţă,
Şi a ieşit soarele.
Nu, nu vă mint, s-a făcut vremea mai bună.
Aşa credeam când eram încă tânăr,
Că zâmbetele noastre pot schimba universul…
He he, universul e de fapt un oraş mai mare,
Vezi tu, niciodată nu poţi să-l vezi cu totul,
Ai câteva locuri în care insişti,
Un bar, o stradă, un gând mai vechi…

Vezi tu, frăţioare, vorbeam de etajele alea superioare,
Mai întâi a fost un cutremur,
Apoi au început să curgă şi licorile din sticle,
O dată cu amorurile…da da, nu mă poţi contrazice
Au fost mereu prin ungherele ticsite
Binevoind din când în când în când să mai respire
Şi aerul de afară.
Dar nu, primul cutremur venea în vremuri
De oarecare indiferenţă,
Le regret oarecum acum.
Apoi cred că tentaţia diferenţelor,
Mă tot unea cu sensibilitatea.
Şi apoi a fost prima repriză de toamnă,
Un fior rece pe care nu am ştiut niciodată,
Să-l apreciez.
Şi a trecut ca o palmă de onoruri.
Apoi, al doilea cutremur,
A zguduit atriile si ventricolele,
Mai ceva ca cel de la naşterea surorii.
Îl reţin doar statistic acum,
Deşi urmările sale au pustiit oraşul
De la poalele sale, şi dedesubt.
Şi-ncet încet, au trecut perioade şi mai rele,
Şi mai bune.
A mai venit o toamnă cu pauză,
O primăvară cu inocenţă şi frică,
Apoi iar o repriză de flăcări adolescentine.
Şi-apoi linişte, după ultima toamnă.
(Ca să nu zici că nu-ţi recunosc meritele)

Am uitat de la ce am pornit,
A, da, prietene, din etaje superioare,
Am ajuns sub măşti înfricoşătoare,
Şi mă doare timpul mai mult ca niciodată,
Privind prin fundul paharului,
Spre chipurile noastre prietenoase.
Mă sperie oamenii, şi înălţimile,
Mi-e dor de vechiul meu lăcaş,
Şi râd tot mai des,
Aş vrea să pot să şi zâmbesc.