Tomnatec

Frunzele acoperă totul.
Atunci când nu plouă,
Mai poţi vedea din loc în loc
Îngerii dansând sub razele lunii,
Bezmetic, fulminant, atrăgător,
Numai să-i poţi simţi,
Numai să vrei să-i eviţi.
Niciodată n-a dansat un înger de bucurie,
Şi niciodată nu-i vei vedea gândind,
Căci nu din gând poţi vedea,
Şi nu cu mâna îi simţi.
Îi simţi doar dacă ţi-e frig,
Te bate vântul şi nu poţi să ajungi acasă.
Pentru că nicăieri nu te simţi acasă
Pentru că nu ai un loc unde să fii fericit,
Poate niciun timp,
Sau poate doar nu-ţi dai seama,
Şi nu te străduieşti îndeajuns.

Cândva mă plimbam prin parc,
Din muchie în muchie,
Cer cu pământ cu prezent,
Din singurătate în singurătate,
Din alinare în alinare.
Şi, văzând îngerii dansând,
Mi-am zis “Dansează şi tu cu ei”
Dar frunzele se azvârleau unele pe altele,
Nu în dans, nu în armonie,
Doar întru trecerea timpului.
Mi-au acoperit frunzele îngerii,
Simt că ne sufocăm împreună,
De puritate.