Rimele nu mai îmi stau la îndemână,
E vina timpului, ca de obicei.
Cred că de-aia mă dor şi mâinile, şi picioarele,
Şi pieptul…
Fâşiile muzicale mă mai leagă de insulele
Pe care mi-am făcut câte un cuib,
Din vreascuri şi flori uscate.
Doar aşa mai pot să ajung la ele.
Fiicele titanului s-au prins că le minţeam,
Când le promiteam că o să stau un pic mai mult,
Şi o să le readuc focul…
Dar, totuşi,
Nu sunt atât de prost,
Să mă nenorocească şi pe mine corbii.
Asta-i treaba altora.

Lumina artificială mi-a stricat ochii
Sau poate stresul, cine poate ştii?
Oboseala, gândurile?
Sau poate un pitic stă sub patul meu,
Aşteaptă să adorm şi apoi îmi scrijeleşte
Poze alb-negru pe globii oculari,
Poze pe care le aştept abia acum.
Sub mâinile unui biet omuleţ râzând haotic,
Din lumea lui cu turnuri înclinate, munţi de sticlă şi păduri urât mirositoare.
……
Pereţii sunt scorţoşi în astă seară,
Cărările întunecate,
Şi greu mai îmi găsesc drumul spre casă.
În general rămân pe-afară,
La orele astea nu mai respiră decât morţii.

Picăturile bat zgomotos pe pervaz
Propria-mi voinţă e pusă la mare încercare
În serile în care bătrânul ne explică
Minunile tehnicii.

Mă gândesc la aniversări repetabile,
Sub amintirile mele repetente,
Şi la ce mi-ar plăcea sa primesc,
Măcar asta ştiu,
Mai greu e cu dăruirea,
Dar în sensul ăsta am avut mereu probleme.
La fel ca glumele pe seama unui om prea slab,
Se răţoiesc organele,
Şi îmi pierd încrederea în ele,
Aş vrea să mă asculte din nou,
Ca odinioară.