O zi, ca prima zi,
Strângeam îmbrățișări, visam, credeam,
Nu ne gândeam,
Doar intelectualii o fac,
Noi doar trăim,
Și ne petrecem zilele surâzând la destin,
Când împreună, când separați,
De vreo țară, vreun râu, sau vreun sentiment,
O lumină ne va vedea mereu,
În același timp,
Pe o potecă ferită de șoaptele celorlalți,
Sau într-un bar aglomerat,
Într-o cameră întunecoasă,
Încalcând jurăminte.
O zi, mereu aceeași zi,
Venită ca o pală de vânt, o imagine,
La un pahar de vin,
Pe care nu îl bem impreună,
Deși am putea.
Mergând cu limbile de ceas înspre zori,
Trăgând aer în piept,
Și sperând,
În speranțe s-au pierdut toate sufletele,
Pe care le căutam în zadar,
Ca pe niște torturi binevenite,
Menite să ne pedepsească,
Pentru toate minciunile.
O zi, ultima zi,
Când am crescut, am ajuns oameni mari,
Cel puțin ca ani, cel mult ca simțământ,
Fericiți că nu suntem nefericiți,
Veseli din inerție și necunoscători,
Fără să mințim, fără să recunoaștem adevărul,
Că acolo, pe o bancă solitară, la o margine de pădure,
Am jurat să nu lăsăm zilele să treacă,
Am promis să nu ne schimbăm,
Și să nu uităm viitorul…
Am proiectat în trecut două universuri,
Pe unul l-a mâncat timpul,
Pe celălalt îl cobor aici,
De unde nu mai are unde să fugă.
