Mâine am să mor,
O ştii şi tu, dar nu vrei să recunoşti,
Şi de aici va pleca totul,
Vei coborî sistemele solare în planul tău personal,
Vei provoca incendii în strada pustie,
Te vei duce la o graniţă, vei lua o mână de pământ în gură,
Şi vei urla.
Îţi vei rupe hainele de pe tine,
Vei plânge un potop de regrete,
Îţi vei smulge părul din cap şi vei crea o calee lactee,
De la sufletul tău la mormântul meu,
Aflat la răscrucea dintre o mare, un munte şi un oraş aglomerat,
În care toţi locuitorii vor purta o panglică albastră pe mână,
Şi vor refuza să gândească,
Vor refuza să vorbească,
Vor refuza să vadă,
Şi îţi vor pipăi nefericirea,
Ca pe o meduză în apele sărate,
Tresărind.
Nu.
Vei merge mai departe, mă vei uita,
Vei invăţa să scrii şi să citeşti din nou,
Vei iubi, vei simţi, vei trăi,
Vei fi fericită, vei fi nefericită,
Te vei juca cu baloane colorate,
Vei avea copii care vor avea nume abstracte,
Pe care nimeni nu le-ar putea înţelege,
Te-ai juca cu ei aşa cum te-ai jucat cândva cu sufletul meu,
Cu mintea mea şi cu mâinile mele calde,
Totul va fi bine,
Îţi promit,
Îţi scriu, ca să ştii, ca să nu ai dubii,
Ca să nu mai ai îndoieli, ca să nu mai trebuiască să iei decizii,
Ca să nu fie totul în zadar.
Te iubesc.
Dincolo, rămâne o pală de vânt,
Izvorâtă din tainele mele eşuate;
Între oameni şi Dumnezeu am clădit o nicovală,
Pe care am bătut drumuri fără răspuns,
Căutând veşnicia închisă între lumini artificiale,
Între paşi înceţi şi între mesaje criptate,
Şi niciodată îndestulătoare.
Am greşit şi îmi pare rău,
Nu am crezut niciodată ca nu voi merge până la capăt.
Mâine am să mor,
Imaginea ta mă înfăşoară într-un giulgiu ca într-o cămaşă de forţă,
Şi eu nu mai pot scăpa.
Înţelegi?
