Rimele nu mai îmi stau la îndemână,
E vina timpului, ca de obicei.
Cred că de-aia mă dor şi mâinile, şi picioarele,
Şi pieptul…
Fâşiile muzicale mă mai leagă de insulele
Pe care mi-am făcut câte un cuib,
Din vreascuri şi flori uscate.
Doar aşa mai pot să ajung la ele.
Fiicele titanului s-au prins că le minţeam,
Când le promiteam că o să stau un pic mai mult,
Şi o să le readuc focul…
Dar, totuşi,
Nu sunt atât de prost,
Să mă nenorocească şi pe mine corbii.
Asta-i treaba altora.

Lumina artificială mi-a stricat ochii
Sau poate stresul, cine poate ştii?
Oboseala, gândurile?
Sau poate un pitic stă sub patul meu,
Aşteaptă să adorm şi apoi îmi scrijeleşte
Poze alb-negru pe globii oculari,
Poze pe care le aştept abia acum.
Sub mâinile unui biet omuleţ râzând haotic,
Din lumea lui cu turnuri înclinate, munţi de sticlă şi păduri urât mirositoare.
……
Pereţii sunt scorţoşi în astă seară,
Cărările întunecate,
Şi greu mai îmi găsesc drumul spre casă.
În general rămân pe-afară,
La orele astea nu mai respiră decât morţii.

Picăturile bat zgomotos pe pervaz
Propria-mi voinţă e pusă la mare încercare
În serile în care bătrânul ne explică
Minunile tehnicii.

Mă gândesc la aniversări repetabile,
Sub amintirile mele repetente,
Şi la ce mi-ar plăcea sa primesc,
Măcar asta ştiu,
Mai greu e cu dăruirea,
Dar în sensul ăsta am avut mereu probleme.
La fel ca glumele pe seama unui om prea slab,
Se răţoiesc organele,
Şi îmi pierd încrederea în ele,
Aş vrea să mă asculte din nou,
Ca odinioară.

Dezrobire

Imaginaţia nu suplineşte vreodată lipsa de speranţă
Aşa cum nici nevoia de afecţiune
Nu înseamnă neapărat iubire
Ca să nu mai vorbesc de atingeri.
Trecutul ar putea măcar o dată
Să ne lase în pace
Şi ambiţiile să fie de partea noastră.
Încercam să creez cândva oraşe de cristal
Sub apă sau prin cer,
Nori cu forme diafane, păduri veşnice
Ieri, era mereu mai uşor să mă trezesc dimineaţa
Acum mă conformez,
Şi ştiu că trebuie să arunc lacrimile departe
Să devină praf sau noi începuturi,
Praguri înalte, sau dune de nisip
Prin deşertăciune.

M-am săturat de nume şi numere,
Matematică sau fizică
Prin relaţii.
M-am săturat de gândiri abstracte
Şi egoiste
M-am săturat de “eu”.
Nu mai vreau să mă joc cu cercurile altora
Ci să-l construiesc pe-al meu
Uşor, cu degetul pe nisip, în afara noastră
Şi înăuntru, să ne construim castelul.
Nimeni nu ar îndrăzni să intre.
M-am săturat de poezie

Triadă

Reumatism

“Noaptea, toate florile prind viaţă”
I-am zis în timp ce ascultam împreună o melodie italiană
Acolo jos, în vale, şi iarba începe un pic să danseze
Şi râul trăsare sub acordurile de vioară
Uşor, timid, cerul începe să ne acopere din ce în ce mai mult
Până ajungem una cu el
Şi pământul.
Florile încep să se iubească peste noi
Şi pe mine mă doare spatele

Anatomie

“Nu ştii tu cum e cu iubirea…”
Mi-a spus în timp ce îmi ţinea chipul între palmele reci

Avea dreptate, nu ştiam, dar mă jur
Că încet, încet, eram pe calea cea bună
Şi dacă mi-ar fi deschis în momentul acela coastele
Cu ochii, nu cu mintea
Ar fi văzut ceva ce nu era acolo cu o seară înainte
Poate un vierme roz, sau un fluture, sau o bucată de mămăligă
Din cele mâncate împreună pe la popasuri
Sau poate schimbarea ar fi constat într-o vibraţie
A vreunui plămân, sau oscior
Dar sigur era altceva.
Şi dacă tot nu ştiam cum e cu iubirea
Eram pregătit să aflu, un examen final după toţi anii aştia de pregătire
Mai mult sau mai puţin intensivă
Dar m-am speriat, când mi-am dat seama
Că ar putea fi ceva pur anatomic
Şi mie nu prea mi-a plăcut niciodată
Biologia

Ulybnis

Sunt sigur că zâmbetele voastre
Sunt din ce în ce mai schimonosite
Ca nişte încrengături ciudate
Prin pădurea veche şi uscată
Dar acum, mai mult ca niciodată
Casele nu mai sunt case, ci sunt clădiri
Străzile nu mai au nume, ci doar mijloace
De transport
Cafenelele servesc doar cafea, nu ca înainte
Când serveau şi suflete pe tavă.
Mai merg din când în când cu troleibuzul
E din ce în ce mai confortabil, mai aerisit,
Şi luminile nopţii mai vii
(deşi eu sunt un pic mai aproape de zâmbetul final)
Şi cred că vă mai dor şi picioarele
Că mergeţi mult pe jos,
Dar mai ales, ca le ţineţi mult timp în aceeaşi poziţie
Şi amorţesc,
Dar sunt momente în care trebuie să se mai schimbe ceva
Sunt de acord,
Şi în plus, avem nevoie de concentrare,
Cât mai suntem tineri.

Am uitat să vă zic
Că mai zâmbesc şi eu câteodată
După vreo ploaie de primăvară
Sau în mijlocul unei păduri
Sau ca regizorul acela rus,
În faţa oglinzii,
De nebun.