Vremea singurătăţii

Au, au, au…mă doare măseaua, am falca umflată. Sufletul şi mintea mă ţin în continuare în suspans. Pe geam o văd pe tanti Varvara, duce gunoiul la ghenă, cu acelaşi stil şi mers sublim, cu şoldurile fandând în stânga şi în dreapta, ca pe vremurile ei de glorie. Trăieşte acum singură, într-o casă plină de pisici şi amintiri, de obiecte strânse de pe meleagurile celor şapte vânturi. Locuieşte într-un apartament vechi, situat in centrul oraşului, ce pe-afară îţi provoacă repulsie şi temeri. Clădirea ce stă să se prăbuşească la prima mişcare seismică mai serioasă, are un interior curat, casa scării ce duce la apartamentul, atât de popular cândva, de la etajul trei, fiind plină de glastre de flori, tablouri comuniste cu grânele şi uzinele epocii de aur, şi păstrează o curăţenie ce înspăimântă prin mirosul învechit al vopselei şi scârţâitul pardoselii. Prima oară când am bătut la uşa ei de stejar aproape putrezit, să fi avut vreo şaptesprezece ani. Începusem să scriu la o revistă locală şi aveam nevoie de un articol cu care voiam să îmi fac un nume. Într-o zi, un coleg de clasă îmi spune că la el în bloc locuieşte o bătrână ce fusese o importantă damă de companie în perioada interbelică şi după chiar, una dintre frumuseţile rare ale Brăilei de pe vremea Străzii regale. Cu inima strânsă ca un bob de mazăre, eram hotărât să o supun pe biata femeie unui interogatoriu virulent, ca un arhanghel aflat în slujba moralităţii şi virtuţii, gata să străpung ultima redută vitală ce accelerează bătăile inimii acestei persoane. Când am ajuns în faţa uşii, sunetul soneriei mi-a adus aminte de clipele copilăriei, de nişte momente care nu au nici început, nici sfârşit, doar un “flashback” dintr-o altă viaţă. După câteva zeci de secunde de aşteptare, Marinov Varvara apare în faţa uşii. Părul lung ,negru ca abisul oceanului şi des ca firele de iarbă sub austru îi cădea respectuos pe umerii drepţi, ce delimitau trupul subţire, fragil , cu picioarele plutitoare împinse în papucii de pluş rozaliu,toate susțineau faptul că Varvara era o femeie care nu îşi merita nici chipul îmbătrânit şi aproape hidos, nici deznădejdea pe care timpul i-o semănase în adâncul ochilor verzi de smarald. Fiind informată de vizita mea, sunt poftit înăuntru, cu o tristeţe zâmbitoare şi un mers parcă învăţat pe de rost, ca un reflex ce nu se va pierde niciodată, indiferent de numărul de ani ce vor trece, de războaiele pe care le va suporta, de piedicile pe care le va infrunta, si care o vor doborî într-un final.

Va continua…

Cuget

“Singura mea satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele, asta înseamnă că am avut iluzii foarte mari” (Octavian Paler)
Nu am nici simţul îndoielii lui Paler, nici nihilismul lui Nietzche, nici pesimismul lui Cioran. Şi totuşi îmi supun existenţa unor ratări ce merg dincolo de adâncimea acestor credinţe. Iluziile mele, aposteriori dezamăgirilor, au înălţimea şi inocenţa unor culmi pe care nu mă încumet nici măcar să le privesc, din acest motiv sunt superioare oricărei dorinţe sau crez.

Fila de jurnal

Am o viață foarte, foarte obositoare, și asta numai și numai din cauza mea, de fapt, mai degrabă, din cauza orgoliului meu stupid ce m-a oprit mereu să iau decizii independente. Asta e vina mediului în care am crescut și dintr-un punct chiar trăit, sub auspiciile protecției în fața celor din jurul meu și al familiei mele. Important de notat în viața mea au rămas cărțile citite în ultimul timp. Declar că nu-mi plac oamenii care citesc, mi se par farisei ce își ascund propria neputința în spatele unor idei ce nu sunt măcar ale lor, își înnăbușă complexele în mii de pagini, sub cuvinte citite de sute de mii de ori, în silabe ce și-au pierdut puritatea incipientă. Poate din cauza asta citesc și eu, de fapt mai mult ca sigur. Kundera e un scriitor foarte bun, scriitor pe care, spre rușinea mea, nu îl citisem până de curând. ”Insuportabila ușurătate a ființei” este o carte excepțională, despre care voi vorbi altădată însă. Încep să mă lepăd de Cioran, deși citind în momentul de față ”Scrisori către cei de acasă”, mi se pare mai puternic și interesant ca niciodată. Am citit în adolescență aproape toate cărțile scrise de el, dar cu o admirație ce îmi înfrâna orice argument contra anti-filosofiei moraliste a lui ”Miluț”. Trebuie să le iau din nou la mână, cu infatuatul crez că acum voi putea fi obiectiv la părerile autorului..Și despre această carte voi vorbi altădată, probabil când o voi fi terminat de citit. Una din dezamăgirile la care mă supune epoca este disparița corespondenței clasice. Cred că aș fi fost un bun autor de scrisori. De cele mai multe ori, îmi închipui gândurile ca pe niște rânduri așternute pe o foaie volantă, memoria îmi joacă feste, așa că nu pot reproduce pagina dinainte. Lenea și absența timpului liber mă opresc să aștern pe ”hârtie” tot ce-mi trece prin cap….Slavă Domnului! Am ajuns în punctul în care tot ce e nou mă sperie, în loc să mă atragă, și totuși, asta nu mă oprește. Nu știu cât voi mai putea să o duc, e clar că propriul trupul nu ține cont de legile biologice. Niciodată nu a facut-o. Mă ramolesc, nu mai trebuie să ascult muzică, darămite să mai și cânt. De ce-mi escaladez în continuu culmile disperării?

Cea mai frumoasă zi

Cea mai frumoasă zi, cea mai frumoasă oră, cea mai frumoasă secundă…vorbe frustrate. De unde îmi iau avântul, nu sunt nici Faust, nici Othello, nici Abelard, sunt un om simplu, cu trăiri, cu sentimente, cu idei preconcepute, cu un dram de egoism și o multitudine de orgolii. Cât să mai stea melodia pe repeat…cât înseamnă copilul din mine în raport cu omul dizgrațios ce îl reprezintă azi. Ochii îmi plâng, lacrimile sunt atât de sărate încât nu-mi pot ține pleoapele ridicate, orbecăi pe un întuneric proscris, lamentabil, scriu dintr-un instinct ce trece dincolo de mine, de om, de conștiință. Lacrima de pe obrazul stâng curge încet, își formează șanțuri prin chipul tern, cade pe un conglomerat, e călcată în picioare, se evaporă, se ridică în neființă, dar pe cine interesează asta, cine și-ar dori transpunerea unei suferințe, unei stări de fapt, cine și-ar fotografia o dovadă de sens, căci sensul premerge sensibilitatea, ouăle moi ridică cortinele. Și nimeni nu e în jur, suntem doar noi, oricine am fi, orice personaje am interpreta, orice idee am pune în practică, orice idee nu am pune, orice carte am citi, orice am strânge în brațe, oricând, nu am plăti tribut decât locului, timpului și nicidecum nouă , nicidecum trupurilor, doar imaginii, doar unei idei abstracte de fericire, ce nu poate exista decât într-un cântec, într-un gând, în bătăia unei inimi, la fel de inofensivă ca cea a unui fluture , care declanșează tornade, ploi și cutremure. Dar…..cine se mai cutremură? acum, când totul a mers mult prea departe.

Anarhie cerebrala 3 (cred)

Am greşit în scurta-mi viaţă pentru că am crezut în dreptate, fără să-mi dau seama că, de multe ori, nu era drept ceea ce faceam eu însumi. Oricum, nu cred că există dreptate absolută, aşa cum nu există nici adevăr absolut. Practic, de fiecare dată când am crezut că ceva “nu e drept”, că mi se întâmplă ceva ce nu ar trebui să mi se întâmple, nu am reflectat la dimensiunea utopică a cuvântului, cel puţin în vremea noastră. Totuşi, îmi dau seama că de multe ori am făcut lucruri fără să ţin seamă de efectele ce se pot propaga asupra unor fiinţe nevinovate, cel puţin în cazul respectiv. Totul se reduce, poate, la diferenţa dintre a face un rău voit şi a face unul accidental. Răul voit poate fi o “meserie”, autorul acestuia îl proliferează ca un scop suprem, devine un mod de a împlini o existenţă. Cel ce face rău din greşeală dă dovadă de prostie, neputând fi acuzat de răutate, oricine nu îşi face din aceasta un mod de viaţă are datoria morală de a nu o îmbrăţişa dacă e vorba doar de anumite momente. De asemenea, răzbunarea dă dovadă de spirit de imitaţie şi josnicie, atât timp cât reprezintă un răspuns la o situaţie, fie ea defavorabilă şi indezirabilă. Concluzia mea nu este aceea de face cu toţii rău, pentru că acest lucru nu este posibil pentru toţi şi toate (şi Lucifer a fost până la urmă un “ales”) , ci să nu mai pornim desfăşurarea acţiunilor de la premisa binelui în orice situaţie, să nu ne gândim că ar trebui să facem lucrurile potrivite unei anumite situaţii, ci mai degrabă să facem doar ceea ce simţim pe moment, fără a ne gândi la consecinţe, deoarece clipa de faţă e singura ce contează.

p.s.: finalul acestui post este o aberaţie de-a dreptul funebră. “carpe diem” este o expresie cu care ar trebui să ne chemăm câinii prin curte. Omul are o conştiinţă. Din păcate mulţi şi-o înnabuşă, până în momentul în care vor fi sugrumaţi de ea. Sau, depinde….

A trecut aproximativ un an de la primul meu post. Un an foarte prost, dacă aş putea spune…