Cuget

“Singura mea satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele, asta înseamnă că am avut iluzii foarte mari” (Octavian Paler)
Nu am nici simţul îndoielii lui Paler, nici nihilismul lui Nietzche, nici pesimismul lui Cioran. Şi totuşi îmi supun existenţa unor ratări ce merg dincolo de adâncimea acestor credinţe. Iluziile mele, aposteriori dezamăgirilor, au înălţimea şi inocenţa unor culmi pe care nu mă încumet nici măcar să le privesc, din acest motiv sunt superioare oricărei dorinţe sau crez.

Haiku profan 2

Tresare apa
Sub raze selenare
În reverenţă

Ante-recviem

Al meu înger carismatic
Mi s-a năruit sub pat,
Iară mâna mea căzută
Pe-al său chip s-a aranjat.

Şi îi mângâi disperarea,
Îi simt visul de-amăgire,
Între lumi uitat şi singur
Flagelând Dumnezeire.

Dar surâde în convulsii
Îmi mimează viitorul,
Cu picioarele chircite,
Îmi dezvăluie amorul.

Ochii mei se strâng sub pleoape,
Al său chip se luminează,
Vorbele lui par cuţite,
Ce auzul mi-l retează.

“Taci din gură, demon alb,
Al tău cuget mi-e furtună,
A ta voce mă-nfioară,
Şi prin viscere-mi răsună”

Dară îngerul luminii,
Brusc îşi pierde strălucirea.
Pielea se zbârceşte-n noduri,
Aripile-şi văd pieirea.

El zâmbeşte-n continuare,
Decăzut ca o icoană.
Când spre geamuri se îndreaptă
Lin postura-i diafană.

“Vezi ?, ingratule demonic
Ce se-ntâmplă când deodată,
Izvorând din nefiinţă
Inima-ncepu să bată!

De-ţi sacrifici nemurirea
Renunţând la zbor pe ape,
Blestemată fie-ţi soarta,
Iară Styx-ul să te-adape.”

Punctul ce fusese-n ceruri,
Biata piatră sfărâmată
S-a împrăştiat în zare
De-a mea lume-nstrăinată.

Fila de jurnal

Am o viață foarte, foarte obositoare, și asta numai și numai din cauza mea, de fapt, mai degrabă, din cauza orgoliului meu stupid ce m-a oprit mereu să iau decizii independente. Asta e vina mediului în care am crescut și dintr-un punct chiar trăit, sub auspiciile protecției în fața celor din jurul meu și al familiei mele. Important de notat în viața mea au rămas cărțile citite în ultimul timp. Declar că nu-mi plac oamenii care citesc, mi se par farisei ce își ascund propria neputința în spatele unor idei ce nu sunt măcar ale lor, își înnăbușă complexele în mii de pagini, sub cuvinte citite de sute de mii de ori, în silabe ce și-au pierdut puritatea incipientă. Poate din cauza asta citesc și eu, de fapt mai mult ca sigur. Kundera e un scriitor foarte bun, scriitor pe care, spre rușinea mea, nu îl citisem până de curând. ”Insuportabila ușurătate a ființei” este o carte excepțională, despre care voi vorbi altădată însă. Încep să mă lepăd de Cioran, deși citind în momentul de față ”Scrisori către cei de acasă”, mi se pare mai puternic și interesant ca niciodată. Am citit în adolescență aproape toate cărțile scrise de el, dar cu o admirație ce îmi înfrâna orice argument contra anti-filosofiei moraliste a lui ”Miluț”. Trebuie să le iau din nou la mână, cu infatuatul crez că acum voi putea fi obiectiv la părerile autorului..Și despre această carte voi vorbi altădată, probabil când o voi fi terminat de citit. Una din dezamăgirile la care mă supune epoca este disparița corespondenței clasice. Cred că aș fi fost un bun autor de scrisori. De cele mai multe ori, îmi închipui gândurile ca pe niște rânduri așternute pe o foaie volantă, memoria îmi joacă feste, așa că nu pot reproduce pagina dinainte. Lenea și absența timpului liber mă opresc să aștern pe ”hârtie” tot ce-mi trece prin cap….Slavă Domnului! Am ajuns în punctul în care tot ce e nou mă sperie, în loc să mă atragă, și totuși, asta nu mă oprește. Nu știu cât voi mai putea să o duc, e clar că propriul trupul nu ține cont de legile biologice. Niciodată nu a facut-o. Mă ramolesc, nu mai trebuie să ascult muzică, darămite să mai și cânt. De ce-mi escaladez în continuu culmile disperării?

Cea mai frumoasă zi

Cea mai frumoasă zi, cea mai frumoasă oră, cea mai frumoasă secundă…vorbe frustrate. De unde îmi iau avântul, nu sunt nici Faust, nici Othello, nici Abelard, sunt un om simplu, cu trăiri, cu sentimente, cu idei preconcepute, cu un dram de egoism și o multitudine de orgolii. Cât să mai stea melodia pe repeat…cât înseamnă copilul din mine în raport cu omul dizgrațios ce îl reprezintă azi. Ochii îmi plâng, lacrimile sunt atât de sărate încât nu-mi pot ține pleoapele ridicate, orbecăi pe un întuneric proscris, lamentabil, scriu dintr-un instinct ce trece dincolo de mine, de om, de conștiință. Lacrima de pe obrazul stâng curge încet, își formează șanțuri prin chipul tern, cade pe un conglomerat, e călcată în picioare, se evaporă, se ridică în neființă, dar pe cine interesează asta, cine și-ar dori transpunerea unei suferințe, unei stări de fapt, cine și-ar fotografia o dovadă de sens, căci sensul premerge sensibilitatea, ouăle moi ridică cortinele. Și nimeni nu e în jur, suntem doar noi, oricine am fi, orice personaje am interpreta, orice idee am pune în practică, orice idee nu am pune, orice carte am citi, orice am strânge în brațe, oricând, nu am plăti tribut decât locului, timpului și nicidecum nouă , nicidecum trupurilor, doar imaginii, doar unei idei abstracte de fericire, ce nu poate exista decât într-un cântec, într-un gând, în bătăia unei inimi, la fel de inofensivă ca cea a unui fluture , care declanșează tornade, ploi și cutremure. Dar…..cine se mai cutremură? acum, când totul a mers mult prea departe.