Cea mai frumoasă zi

Cea mai frumoasă zi, cea mai frumoasă oră, cea mai frumoasă secundă…vorbe frustrate. De unde îmi iau avântul, nu sunt nici Faust, nici Othello, nici Abelard, sunt un om simplu, cu trăiri, cu sentimente, cu idei preconcepute, cu un dram de egoism și o multitudine de orgolii. Cât să mai stea melodia pe repeat…cât înseamnă copilul din mine în raport cu omul dizgrațios ce îl reprezintă azi. Ochii îmi plâng, lacrimile sunt atât de sărate încât nu-mi pot ține pleoapele ridicate, orbecăi pe un întuneric proscris, lamentabil, scriu dintr-un instinct ce trece dincolo de mine, de om, de conștiință. Lacrima de pe obrazul stâng curge încet, își formează șanțuri prin chipul tern, cade pe un conglomerat, e călcată în picioare, se evaporă, se ridică în neființă, dar pe cine interesează asta, cine și-ar dori transpunerea unei suferințe, unei stări de fapt, cine și-ar fotografia o dovadă de sens, căci sensul premerge sensibilitatea, ouăle moi ridică cortinele. Și nimeni nu e în jur, suntem doar noi, oricine am fi, orice personaje am interpreta, orice idee am pune în practică, orice idee nu am pune, orice carte am citi, orice am strânge în brațe, oricând, nu am plăti tribut decât locului, timpului și nicidecum nouă , nicidecum trupurilor, doar imaginii, doar unei idei abstracte de fericire, ce nu poate exista decât într-un cântec, într-un gând, în bătăia unei inimi, la fel de inofensivă ca cea a unui fluture , care declanșează tornade, ploi și cutremure. Dar…..cine se mai cutremură? acum, când totul a mers mult prea departe.