Viaţă fără de moarte

Acum câteva zile, din întâmplare, am ajuns pe blogul lui Eminescu…de aici, am ajuns pe cel al Veronicăi Micle, şi tot aşa, din blogroll în blogroll, pe blogul lui Nicolae Ceauşescu, al Elenei Ceauşescu, al Ninei Iliescu, al lui Ion Creangă şi al lui Caragiale….nu am mai căutat, dar totuşi nu aş fi surprins să găsesc blogul lui Alexandru Macedon, al calului năzdrăvan al lui Harap Alb sau al omului de tinichea. Ipoteza mea este că un singur om este autorul acestor bloguri, asta deoarece se leagă destul de mult unele de altele, atât prin aparenţă, cât şi prin trimiteri sau subiecte comune (vezi post-ul cu “Limba moldovenească”). Toate sunt scrise la persoana I, şi se referă la subiecte mondene dar există şi referiri la timpurile în care au trăit aceştia. Dacă nu sunt făcute de aceeaşi persoană, mai este posibilitatea ca unul din ele să fi apărut şi, din joacă, alţi bloggeri să fi intrat în horă. Acum, ceea ce vreau eu să spun este că acest “proiect”, fie că este unul individual, fie că nu, este o porcărie mai mare decât notorietatea celor ce “scriu” din viaţa de apoi (în afara doamnei Iliescu). În primul rând, majoritatea post-urilor de pe aceste bloguri sunt penibile, deloc amuzante şi chiar macabre în unele cazuri. În plus, mi se pare o blasfemie să vorbeşti în numele unei persoane decedate, fie ea una infamă, cum este cazul soţilor Ceauşescu, ca să nu mai zic de faptul că e profund dăunător, într-o perioadă în care tinerii citesc din ce în ce mai puţin, unii scriitori de marcă ai literaturii române să fie cunoscuţi publicului tânăr sub această formă. Acest ultim aspect al problemei mi se pare cu adevărat grav, deoarece e bine ştiut că Internetul e de departe mult mai popular decât literatura, cel puţin în vremea şi poziţia noastră. Vă furnizez linkurile doar pentru a vă face idee, nicidecum pentru a promova acest soi de exprimare.
http://eminescu.wordpress.com/

http://veronicamicle.wordpress.com/

http://ceausescu.wordpress.com/

http://elenaceausescu.wordpress.com/

http://ninailiescu.wordpress.com/

http://caragiale.wordpress.com/

http://ioncreanga.wordpress.com/

p.s: Dacă e adevărat că un singur om scrie pe toate aceste 7 bloguri, atunci e clar că acesta e un om foarte trist, cu prea mult timp liber.

Logica finala

Initial ,astazi, voiam sa scriu un post despre Eminescu, despre conul de umbra in care a intrat el pentru tinerii din ziua de azi, acestia fiind mai atrasi de alte curente, post-romantice, as fi vrut sa scriu despre poezii de-ale sale ce nu sunt asa cunoscute si…mai multe… Insa voi lasa acest demers pe altadata deoarece in jurul orei 19:30 am aflat un fapt ce, daca nu m-a zguduit, m-a intristat cel putin. Am aflat ca fostul meu profesor de logica, psihologie si economie, din liceu, s-a sinucis intr-un compartiment de tren, in decursul zilei de azi, sau azi-noapte, nu stiu inca exact. Desi nu pot zice ca a fost unul dintre apropiatii mei, moartea unui om pe care l-am cunoscut, cu care am discutat, imi lasa un gust mai mult decat amar. Domnul profesor Firicel era un om bun, obiectiv vorbind. In trei ani de zile nu cred sa-l fi vazut vreodata nervos, si asta desi nu era un om calm, nici vorba, de fapt chiar era o persoana agitata, plina de viata, care vorbea foarte repede si avea gesturi repezite. Imi aduc aminte si acum, de parca ar fi fost ieri, cum te intreba ceva vorbind foarte repede incat te chinuiai sa intelegi ce zice, cand sarea peste banchetele puse de noi in fata usii, pentru a intra in clasa, imi aduc aminte ca venea aproape mereu la costum, cu vesta si camasa pe sub haina, un om atent cu propria-i infatisare. Din pacate, in perioada in care am intrat in contact cu domnul profesor Firicel, atractia mea pentru stiintele umaniste era destul de scazuta, fapt ce m-a facut sa fiu mai degraba un ignorant, decat un discipol. Astfel, nu pot spune ca am avut foarte multe tangente cu domnul Firicel, in afara salii de clasa, insa pot spune ca am aflat ca era o persoana dornica sa ajute pe oricine avea nevoie de ajutor, fie ca acesta consta intr-o explicatie a vreunei probleme de la clasa, sau imprumutarea unei carti ca sprijin pentru concursuri sau olimpiade…Oricum, nu e de dreptul meu sa fac apologia unei persoane pe care nu am cunoscut-o atat de bine, dar pe care am simtit-o ca fiind una de calitate. Acum nu poate decat sa ma intristeze faptul ca, in ignoranta si teribilismul nostru adolescentin, obisnuiam sa il mai luam in ras pe saracul domn profesor, asta si fiindca stiam ca dansul ne permite acest lucru….Dumnezeu sa-l ierte!
Acum intervine a doua problema, era stiut faptul ca in urma cu ceva timp, domnul profesor incepuse sa aiba grave probleme psihice, motiv pentru care, din cate stiu eu, nu numai ca nu a mai predat o perioada, dar a si fost internat, urmand tratament de specialitate. Ca preda sau nu mai preda in momentul premergator mortii sale mi se pare irelevant in cazul de fata, dar totusi, asa cum sublinia si un fost elev ce a postat un comment la stirea de pe pro tv, nu pot sa imi dau seama de ce colegii sai domni profesori nu au incercat sa discute cu dansul, sa incerce sa il ajute, pentru ca, pana la urma, colectivul profesoral al unei institutii ar trebui sa fie unit, si nu dezbinat in lupte pentru sefie si inataietate, cum, dupa cum cred, se intampla in cancelaria fostului meu liceu, din pacate. Daca gresesc, si acestia chiar au incercat sa il ajute pe domnul profesor in legatura cu problemele sale, imi cer scuzele de rigoare.
Oricum ar fi, pacat ca problemele acestei lumi sumbre au mai impins un om la acest gest disperat. Caile sunt inca ascunse.

“N-o mai caut… Ce să caut? E acelaşi cântec vechi,
Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare
Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată.
Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,
Se împing tumultuoase şi sălbatice pe strună,
Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…
Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”
(Mihai Eminescu – Scrisoarea IV)

Verrà la morte e avrà i tuoi occhi…

“Să revenim însă. Acum când am ajuns la totala decădere morală, la ce gândesc? Gândesc că ar fi foarte frumos ca această decădere să fie şi fizică, să am, de exemplu, pantofii rupţi.
Numai aşa se explică viaţa de sinucigaş pe care o duc acum. Şi ştiu că sunt condamnat pe vecie să mă gândesc la sinucidere când am în faţă o încurcătură sau o durere. Şi tocmai asta mă îngrozeşte: principiul meu este sinuciderea, niciodată săvârşită, pe care nu o voi săvârşi niciodată, dar care-mi mângâie sensibilitatea”
(Cesare Pavese – “Meseria de a trăi”)

“Am reconstituit in „Scrisori imaginare“ ultima zi traita de Pavese. S-a dus intai la redactia unui ziar. Acolo a intrebat ce fotografii ale lui existau in arhiva. Bineinteles, fara sa sufle un cuvant despre motivul care il indemnase sa aiba acea curiozitate. S-a uitat indelung la fotografiile ce i-au fost aratate si, intr-un tarziu, s-a hotarat: „Asta-mi convine“. Dupa care s-a ridicat si a plecat. La hotel, a cerut o camera si i-a spus portarului ca n-ar vrea sa fie deranjat. Din camera a dat mai multe telefoane. Toate, unei femei misterioase despre care nu s-a aflat nimic altceva decat ca l-a cam repezit pe Pavese. Pe langa defectul ca era cam urat, acesta nu se dovedise, se pare, nici prea viril, ceea ce explica, poate, tonul pe care i-a vorbit necunoscuta, remarcat de telefonista hotelului. M-au impresionat, mai ales, doua amanunte din acea sinucidere care nu seamana deloc cu a lui Narcis, desi amandoua vorbesc despre fragilitatea sufletului omenesc. Inainte de a goli plicurile cu somnifere, Pavese a scris pe prima pagina a unui volum al sau adus cu sine: „Ii iert pe toti si cer tuturor iertare“. Apoi si-a scos pantofii, ca sa nu murdareasca, intinzandu-se pe pat, cearceaful.”
(Octavian Paler)

La 42 ani, după o supradoză de barbiturice, se stinge din viaţă, într-o cameră a hotelului Roma din Torino, probabil cel mai semnificativ om de cultură al civilizaţiei italiene a secolului 20. E tragic dar de înţeles cum o problemă lumească, cum e iubirea, poate stinge un suflet universal. Greşeala lui Pavese e că nu a vrut să creadă în inevitabil…deşi sunt sigur că spiritul său simţea sfârşitul dincolo de materialitatea opiniilor sale

Vara patriarhului

       Pe blogul unor prieteni apare un post în care este criticată presa în legătură cu atitudinea acestei faţă de moartea Patriarhului Teoctist. Este adevărat, atitudinea presei este una mai mult decât conformistă, poate…dar totuşi, destul de adecvată din punctul meu de vedere. Mijloacele de informare în masă se feresc să trateze subiecte delicate la adresa răposatului din mai multe motive. În primul rând, aşa cum menţionează şi colegii mei, este vorba de rating, dar acest aspect este de înţeles numai la anumite publicaţii/televiziuni, şi anume la cele pur comerciale, care îşî extrag cota de piaţă direct din seva sentimentalisto-patetică a oamenilor de rând, a celor care nu privesc dincolo de auspiciile decesului, oameni pentru care moartea reprezintă un subiect tabu, discutat numai după câteva păhărele straşnice de ţuică. Totuşi e destul de greu de înţeles atitudinea unor ziare care se respectă, cu target îndreptat către oameni “cu cap”, care au mintea îndeajuns de ascuţită pentru a privi obiectiv subiectul(am vorbit strict de ziare deoarece absenţa unui tv m-a împiedicat să văd reacţia audio-vizuală la subiectul discutat).Al doilea motiv pentru care nu se discută despre faptele mai puţin ortodoxe săvârşite de Patriarh îl reprezintă teama de a nu cădea în derizoriu, în penibil.Cauzele acestui motiv se pot identifica fie în durata mică ce a trecut de la trecere în nefiinţă a Patriarhului, fie, şi aşa este cel mai probabil, în faptul că există puţine dovezi palpabile la adresa rău-voinţei sus-numitului, şi mai ales la faptul că acest subiect este dezbătut mai ales prin cârciumi, sub fumul de ţigară al unor adolescenţi teribilişti. Din câte ştiu eu, discuţiile despre Patriarh luau de cele mai multe ori formă de banc şi ajunseseră la notorietatea nefastă a discuţiilor despre crimele legionarilor, ale lui Antonescu, dreptul de viaţă al homosexualilor şi aşa mai departe….Deşi am ferma părere că intenţiile răposatului nu au fost mereu ghidate de credinţă, şi că din vorba sa duioasă au ieşit şi multe nedreptăţi îndreptate spre poporul român în vreun fel sau altul, nu pot fi totuşi de acord cu ponegrirea instinctuală, lipsită de fundament istoric, a vreunui cetăţean.

p.s.1: acest post este gândit ca un comment la postul “Iartă dar nu uită”(sau cum o fi, lipsa diacriticelor mă face să intuiesc titlul)
2:ceea ce am scris la sfârşitul postului, deşi se refera la “vreunui cetăţean”, nu o pot extrapola chiar la toţi oamenii….mă refer la persoane gen Iliescu

Postul de la care a pornit discuţia 

munca la români

    Deşi au trecut câteva săptămâni bune de la moartea Ralucăi Stroescu, cazul face încă furori în ziarele şi în conştiinţa românilor. Vă voi prezenta pe scurt problema, în eventualitatea că unii nu sunt la curent cu aceasta. Domnişoara în cauză, era manager de audit la filiala română a multinaţionalei Ernst&Young, şi din spusele prietenilor şi colegilor săi de muncă, muncea aproape non-stop, în jur de 100 de ore pe săptămână, timp în care nu avea timp să mănânce sau sa doarmă mai mult de câteva ore pe noapte. Ingropată în rapoarte, tânăra a fost găsită moartă în propriul apartament, pe data de 21 aprilie a.c.(dacă îmi aduc bine-aminte) cu 2 rapoarte de audit în mână. Pentru un salariu de 3000 de euro (mai mult sau mai puţin), tânăra de 31 de ani a plătit cu propria viaţă.Dumnezeu să o odihnească!
     Acum, deşi poate nu e corect să fiu tranşant în această problemă, îndrăznesc să consider că Raluca nu a fost şi nu este o victimă a nimănui, poate doar a sa. Sunt de acord cu mediatizarea cazului pentru că mulţi tineri se află într-o situaţie asemănătoare din punct de vedere al travaliului depus pentru “un pumn de euro”. Raluca, şi îmi pare rău să zic asta, a fost victima lăcomiei. Dânsa lucra la firma respectivă de aproximativ doi ani şi jumătate, şi deşi condiţiile de muncă nu au fost atît de vitrege de la început, “sclavia” dura de luni bune de zile. În acest timp, Raluca putea să spună STOP. Ca orice om, fata avea liberul arbitru la îndemână. Nu pot să cred că există cineva care să nu îşi dă seama că are o stare de sănătate foarte precară, mai ales că fata slăbise 7 Kg în ultimele 6 săptămâni şi avea semne de anorexie. Nu pot să îmi imaginez de ce există atîţia tineri care sunt gata să dea la o parte totul pentru un salariu cu 4 sau chiar 5 zerouri( în RON mă refer). Raluca trebuia, la ora la care scriu acest post, să fie acasă, să mănânce ceva şi să se gândească cum se va distra în această seară cu prietenii sau cu iubitul, după o săptămână de muncă. Căci domnii mei, din 1989, românii au 2 zile libere pe săptămână, pentru relaxarea creierelor şi mai ales a trupului, un drept pentru care au murit oamenii la revoluţie.
    Raluca nu a făcut alegerea corectă, sper că isteria declanşată de al său deces să scoată din ceaţă minţile “workaholicilor”, sper să fie o lecţie pentru toată lumea, şi să ne dăm seama ca nu trebuie să fim sclavii corporaţilor.Trebuie să fim în stare să alegem o variantă poate mai puţin bănoasă, destul căt să ne ducem un trai decent şi să ne bucurăm de timpul nostru liber…că e păcat!

mai multe detalii