Fade out….again

Probabil cea mai bună melodie pe care am ascultat-o în ultimul timp vine de la Radiohead. Am auzit-o din întâmplare, ascultând “Luna Amară-Din valuri ard”, care e ultima melodie de pe albumul “Loc lipsă”, şi are vreo 15 min parcă, cover-ul fiind un hidden track, cred, după o pauză de câteva minute bune. Şi tot căutând eu versuri la melodia cu pricina, aflu că e cover, după Radiohead, din 1996, şi are şi un videoclip bestial (Nu sunt fan Radiohead, astfel că nu ştiam celebra melodie, dar cred că voi deveni). Foarte interesant mi se pare ce a zis solistul trupei, Thom Yorke, despre melodia cu pricina. După ce am citit, aflat sub efectul spuselor sale, sau nu, am simţit asemănător. Vă las cu explicaţia sa şi cu melodia excepţională, după părerea mea. 

 

“Street Spirit is our purest song, but I didn’t write it. It wrote itself. We were just its messengers; its biological catalysts. Its core is a complete mystery to me, and, you know, I wouldn’t ever try to write something that hopeless. All of our saddest songs have somewhere in them at least a glimmer of resolve. Street Spirit has no resolve. It is the dark tunnel without the light at the end. It represents all tragic emotion that is so hurtful that the sound of that melody is its only definition. We all have a way of dealing with that song. It’s called detachment. Especially me; I detach my emotional radar from that song, or I couldn’t play it. I’d crack. I’d break down on stage. That’s why its lyrics are just a bunch of mini-stories or visual images as opposed to a cohesive explanation of its meaning. I used images set to the music that I thought would convey the emotional entirety of the lyric and music working together. That’s what’s meant by ‘all these things you’ll one day swallow whole’. I meant the emotional entirety, because I didn’t have it in me to articulate the emotion. I’d crack…

Our fans are braver than I to let that song penetrate them, or maybe they don’t realise what they’re listening to. They don’t realise that Street Spirit is about staring the fucking devil right in the eyes, and knowing, no matter what the hell you do, he’ll get the last laugh. And it’s real, and true. The devil really will get the last laugh in all cases without exception, and if I let myself think about that too long, I’d crack.

I can’t believe we have fans that can deal emotionally with that song. That’s why I’m convinced that they don’t know what it’s about. It’s why we play it towards the end of our sets. It drains me, and it shakes me, and hurts like hell every time I play it, looking out at thousands of people cheering and smiling, oblivious to the tragedy of its meaning, like when you’re going to have your dog put down and it’s wagging its tail on the way there. That’s what they all look like, and it breaks my heart. I wish that song hadn’t picked us as its catalysts, and so I don’t claim it. It asks too much. I didn’t write that song.”

 

Later edit: Din păcate sau wordpressu’ sau iutubu’  au luat-o razna, şi deschide în altă pagină videoclipul

Rows of houses, all bearing down on me
I can feel their blue hands touching me
All these things in all positions
All these things will one day take control
And fade out again, and fade out

This machine will, will not communicate
These thoughts and the strain I am under
Be a world child, form a circle
Before we all, go under
And fade out again, and fade out again

Cracked eggs, dead birds
Scream as they fight for life
I can feel death, can see its beady eyes
All these things into fruition
All these things we’ll one day swallow whole
And fade out again, and fade out again

Immerse your soul in love
Immerse your soul in love

Înainte de a pleca la muncă am vrut să iau o carte de prin cameră, ca să citesc pe metrou. E prea devreme. Dar va să vină….va fi la fel de dulce agonia oare?

O nouă senzaţie…

Cea mai frumoasă zi

Cea mai frumoasă zi, cea mai frumoasă oră, cea mai frumoasă secundă…vorbe frustrate. De unde îmi iau avântul, nu sunt nici Faust, nici Othello, nici Abelard, sunt un om simplu, cu trăiri, cu sentimente, cu idei preconcepute, cu un dram de egoism și o multitudine de orgolii. Cât să mai stea melodia pe repeat…cât înseamnă copilul din mine în raport cu omul dizgrațios ce îl reprezintă azi. Ochii îmi plâng, lacrimile sunt atât de sărate încât nu-mi pot ține pleoapele ridicate, orbecăi pe un întuneric proscris, lamentabil, scriu dintr-un instinct ce trece dincolo de mine, de om, de conștiință. Lacrima de pe obrazul stâng curge încet, își formează șanțuri prin chipul tern, cade pe un conglomerat, e călcată în picioare, se evaporă, se ridică în neființă, dar pe cine interesează asta, cine și-ar dori transpunerea unei suferințe, unei stări de fapt, cine și-ar fotografia o dovadă de sens, căci sensul premerge sensibilitatea, ouăle moi ridică cortinele. Și nimeni nu e în jur, suntem doar noi, oricine am fi, orice personaje am interpreta, orice idee am pune în practică, orice idee nu am pune, orice carte am citi, orice am strânge în brațe, oricând, nu am plăti tribut decât locului, timpului și nicidecum nouă , nicidecum trupurilor, doar imaginii, doar unei idei abstracte de fericire, ce nu poate exista decât într-un cântec, într-un gând, în bătăia unei inimi, la fel de inofensivă ca cea a unui fluture , care declanșează tornade, ploi și cutremure. Dar…..cine se mai cutremură? acum, când totul a mers mult prea departe.

Primul 2008 din era noastră

Post scris la 2 noaptea, ascultând “Scenes from a memory”, după ce câteva săptămâni nu am scris nimic, ….deşi începusem anul hotărât să nu mai scriu pe blog, considerând a fi o activitate până la urmă inutilă, spiritul meu exhibiţionist nu mă lasă să pasivizez exprimarea. Nu voi vorbi despre ce am făcut în vacanţă sau de revelion pentru că acest aspect nu e interesant decât pentru mine…o sub-hotărâre luată de mine spunea că dacă totuşi voi scrie pe blog, nu o voi mai face expunând aberaţiile mele pseudo-maniaco-depresive, ci pentru a expune puţinilor mei cititori lucruri interesante, amuzante, despre care să poată vorbi cu plăcere. M-am înşelat din nou, asta şi pentru că lucrurile din jurul meu iau turnuri din ce în ce mai dramatice, mai ciudate şi mai interesante. Fără să pornesc de la vreo idee preconcepută, nu pot să nu realizez că din ce în ce mai multă lume e tristă, abătută, gânditoare, fie că arată acest lucru, fie că se vede pe faţa respectivei persoane, sau în gesturile sale. Veseliile sunt false, zâmbetele forţate, momentele de nebunie inventate, totul se învârte în jurul unei apatii universale. Răspunsul este unul simplu, din punctul meu de vedere, majoritatea persoanelor conştiente, din generaţia mea, a ajuns la vârsta destrămării visurilor şi ,de ce nu, la vârsta conştiinţei. E trist să îţi dai seama la un moment dat că nu poţi să fii pictor, pentru că nu ştii să desenezi o oaie, cântăreţ, pentru că nu ai voce, matematician, pentru că nu ştii tabla inmulţirii..totuşi, aceste regrete pot fi mai uşor de suportat dând vina pe natura lucrurilor sau pe divinitate, decât regretele puse pe seama unor greşeli conştiente ce puteau fi evitate cu uşurinţă, dacă te gândeai de două ori înainte de a acţiona, sau dacă nu te gândeai deloc. Şi deşi nu suntem bătrâni, nu mai suntem nici copii, nu pentru că nu ne mai jucăm sau nu ne mai uităm la desene animate, ci pentru că nu mai avem niciun gram din inocenţa de altădată, din nebunia de altădată, din nepăsarea de atunci..orice încercare de a le aduce înapoi în viaţa noastră ar fi impusă şi coordonată, deci o fata morgana. Şi totuşi, după mult timp, îmi dau seama că persoanele ce au ocolit această “maturizare” forţată, au pierdut mai mult decât celelalte. Deşi toate las răni mai mult sau mai puţin adânci în sufletele sau gândirea noastră, trăirile sunt trăiri. Iubirea, dezamăgirea provocată sau trăită, suferinţa răniri unui om ce ţi-a fost drag, acceptarea rănii, ipocrizia, egoismul, toate sunt trăiri, stări ce îţi aduc aminte că trăieşti, că nu eşti o legumă făcută din carne şi oase. Şi deşi nu pot fi sigur în momentul acesta de nimic din tot ce înseamnă trecut, nu pot decât să simt milă pentru cine a refuzat să simtă. Nu suntem oameni răi, doar că nu ne ajută natura.

p.s. :mi se pare atât de prost post-ul de mai sus încât mă gândesc serios să închid blogul….parcă e un profil de hi5 al unei tipe frustrate de 16 ani

Dragostea din tei(‘n gâtu mătii)2

Acum sunt sigur că nu e de bine