Reflecţia de joi

Fără să se schimbe, totul se transformă, arareori evoluând, situaţii care ţie ţi s-au părut interesante, persoane demne de luat în seama, nişte iluzii din punct de vedere al veridicităţii lor ca absolut. Fiecare om priveşte în alt fel tot ce e în jurul său, şi mai ales ceea ce este în el. Diferenţele astea nu sunt ficţiuni, sunt mai reale decât chestiunea la care se referă. Oricum, cea mai mare greşeală pe care o face un om e să creadă, din pur egoism, că amprenta sa asupra unor suflete sau minţi a fost mai mare decât în realitate. Spulberarea acestui crez, deşi nu ar trebui, te duce cu un pas mai aproape de disperare. Până la urmă presupun că de la asta se ajunge la drame, percepţia diferită (faţă de realitate) asupra modului în care crezi că îţi faci simţită o influenţă; şi variaţiuni pe temă. De aceea, privesc în momentul de faţă cu suspiciune, orice apropiere, fie ea şi numai în concepţii. În general, concepţiile se schimbă primele. Scuze, după principii. Îţi mulţumesc Doamne, pentru distanţă

Reflecţia de miercuri

Dacă toate drumurile din mine şi-ar găsi un final, unde aş ajunge eu ca tot. M-aş metamorfoza într-un fluture, sau pasiunile mele s-ar preschimba în flăcări mistuitoare, tot ce a stat in faţa mea ca ideal, s-ar preface în nisip, sau în fum ce mă-nconjoară…Tot ce văd acum e nimic în faţa mea, poate doar nişte frânturi dintr-o viaţă anterioară pe care încerc să o reiterez cumva.  Îmi pierd minţile uneori. Alteori mă întorc în mine, nu ca să găsesc ceva pierdut, ci mai degrabă să scormonesc după noi modalităţi de a merge mai departe. Încotro? spre plaiuri verzi cu iarbă artificială, spre holograme de ape curgânde, nu, nu asta e important. Important e tot ce începe din mine, şi din păcate aici se şi termină, fără un sfârşit concret, o spirală care se închide în altă spirală. Nevoi de afecţiune, de măreţie, de faimă personală, toate îngrămădite într-un cub al dezamăgirii. Mai mult decât atât, mă doare nepăsarea, şi nu a altora,ci a mea. Zidul ăsta de maţe, neuroni şi putreziciuni care mă înconjoară, mă strânge la mijloc şi mă face să îmi ies din fire pe la capete, ad literam. Până la urmă ce rămâne de fapt, o fotografie ştearsă într-un album părăsit, o melodie ce sună cuiva în cap fără să găsească un motiv plauzibil pentru asta, o floare uscată între două cărţi de joc. Trecut şi viitor, încapsulate în detaliile unei picturi impresioniste, umbre ale prezentului desuet, reflexia unui strop de soare dintr-un ochi nevinovat, la fel de importantă ca lacrimele unui bătrân călău. Aproape totdeauna e loc de mai bine. Atât timp cât nu dai cu capul de tocul uşii, la intrarea în paradis

Emisfere

Destul cât să pară c-ar fi adus o maturizare, timpul mi-a înmulţit întrebările. Nu mă mai chinui să găsesc răspunsuri de prea multă vreme, astfel încât sunt mereu cu picioarele pe frânghie, încercând să-mi păstrez echilibrul. Dacă ieri stabileam ceva, azi îmi dau seama că ajunsesem la o concluzie idioată, mâine mă-ntorc şi tot aşa. Ciclicitatea asta a mentalităţilor şi personalităţilor mele m-a făcut să am o privire critică asupra tuturor aspectelor ce mă înconjoară.

Regrete

Căteodată se rup bucăţi din mine, le văd, se răspăndesc pe sub patul din camera mea, pe sub masă, pe sub scaune şi etajere. Şi tot se rup şi se rup, şi eu mă simt mai slăbit, mai inofensiv, mai laş în lupta asta.Şi pe mine mă doare fiecare bucată care se desprinde, şi strig de durere, dar ele se rup în continuu, şi eu încep să tremur, să sparg paharul, să scap ţigara. Mereu mă gândesc că bucăţile astea se adună undeva, zi de zi, miligram cu miligram de carne, oscior după oscior, picătură de sînge după picătură, şi mergând agale pe stradă într-o bună zi, târându-mă pe asfaltul împuţit de paşi, mă voi vedea undeva, într-o staţie de autobuz, sau uitându-mă la o vitrină, care să îmi reflecte un chip senin, ignorant. Sau poate bucăţile astea se mişcă rapid, în pluton, împotriva mişcării pământului, şi cu fiecare ceas mai câştigă unul, şi încă unul, şi încă unul, şi mă vor ajunge la bătrâneţe când ele vor fi tinere, şi se vor întrupa încet, încet, iar eu, obosit, le voi privi cum se fac eu, şi voi muri şi eu încet, încet. Şi aşa mai departe.

Imagini şi utopii

“Dacă n-ar fi frigul ăsta blestemat, drumul ar fi cu siguranţă mai scurt”, îşi spunea frecându-şi cu ardoare palmele înroşite. Paltonul lung, de un maro tomnatic îi ascundea corpul, secat de curbele obraznice de altădată. Picioarele trepidau în cizmele lungi, brune, care apăsau pământul uscat al nopţii de noiembrie. Îşi ţinea braţele împreunate, fiecare căutându-şi avid cotul opus, proeminenţa osoasă ce creponase materialul hainei, asta în momentele în care nu se impreunau dogmatic pentru fricţiuni împotriva gerului. Chipul uscăţiv era tot ce-i mai rămăsese frumos din trecut, singura punte spre zilele călduroase. Deşi brăzdat de riduri, obrazul avea în continuare o paloare incitantă, ochii mari, verzi, deşi îşi pierduseră din claritate, ţineau încă în ei o lumină lăuntrică, ce traversa de multe ori cortexul, oglindindu-se undeva departe, într-o lume neştiută nici măcar de ea. Părul ars, lung, cârlionţat îi cădea pe umerii decăzuţi, ca o pânză sfâşiată. Şi mergea în continuare, printre maşini, printre oameni , pe frunzele căzute, cu ochii în pământ, pe jumătate închişi.
“Ce-or fi astea, îşi zise dezamăgită, nu pot fi frunze, nu am mai văzut copaci de ani de zile, nu am mai văzut râuri, lacuri, ceruri, ce sunt foile astea roşcate, cu forme abstracte, de unde vin, unde se nasc atâtea culori? Mi-aduc aminte de o zi, aveam 20 de ani, sau 10, sau 2, şi era soare afară, da ,da ,era soare, şi eram înconjurată de iarbă, şi era verde, un verde necunoscut, iar în apropiere trecea un râu, cu apă rece, în care soarele modela mici cristale, ce dispăreau instant sub pietrele albe. Priveam totul cu alţi ochii, unii mai simpli, inocenţi, sau poate doar ignoranţi. Atunci am văzut şi ultima oară copaci, erau înalţi şi bogaţi, cred ca şi fericiţi, sau cel puţin îmi păreau mie, sub plapuma de mulţumire ce mă acoperea. He he, copilării izvorâte din solitudine, un fleac romantic, o cale uşoară de a trece prin viaţă. Prostii din alte vieţi, uitate de vreme, probabil dinainte de Îndoială. “
După ce gura se stinse în urma ultimului cuvânt, chipul ei se ridică, către cer. Ajunsese la destinaţie. Pe cupola metalica se proiecta Învăţătura zilei: “Nu trebuie să simţi fără să gândeşti”. În şuvoiul de aplauze, buzele i se alungeau într-un zâmbet larg şi perfid. Se anunţa o zi excelentă.