O zi de primăvară

Acum două seri, am simţit că a venit primăvara cu adevărat…să fi fost în jur de ora 12 noaptea, urcam oarecum înfrigurat dealul cotrocenilor, pe lângă grădina botanică, şi am fost “furat” deodată de mirosul florilor din copaci, nu mă întrebaţi ce erau, pentru că recunosc faptul că sunt o catastrofă în domeniul botanicii, domeniu ce nu m-a atras niciodată, ca să fiu sincer. Şi oprindu-mă ca să simt mai profund aceste miresme, mi-am dat seama că natura este dincolo de om, ciclul său repetitiv, între naşteri şi înmormântări, fiind infinit mai complex decât viaţa unui om, pe care o consider încă, din păcate, singulară în veşnicie. Înaintând, am ajuns în campus şi m-am aşezat pe o bancă, aşa cum făcusem de multe ori în primii 2 ani de facultate, şi am ascultat liniştea înfundată. Vântul nu adia sesizabil, era un pic de răcoare în aer, dar nu o răcoare deranjantă, mai degrabă una ce are rolul să îţi dezamorţească simţurile. Totul în jur era verde, era stufos, era amplu, eram înconjurat şi nu mai gândeam, pur şi simplu mă lăsam dus de val, de moment, de peisajul ce mi se impregnase ca o pânză de Tizian, mai întâi pe orbite, apoi pe scoarţa cerebrală, apoi în tot corpul. Neavând până acum nicio înclinaţie către deism, sau către panteism, a fost probabil prima oară când, inconştient totuşi, am simţit că omul nu-şi merită mediul înconjurător, că suntem nişte pioni care şi-au depăşit cu prea mare insolenţă menirea şi rolul. O seară pe o bancă între verdele intens şi vuietul stins al oraşului decadent, cu mintea prinsă între trecut şi prezent, cu infamul viitor detaşat de propria-mi persoană, uitându-se la mine de jos în sus, măsurându-mă din cap în picioare, gata să mă scoată în afara baremului. A doua zi, o după-amiază din alt an, din altă vreme, cu alt Eu, unul mai bun, sau doar mai puţin analitic, mai puţin critic…imagine şi atât, moment, un moment în timp, unul din acelea care se însumează la final…acelaşi anotimp, o nouă descoperire din trecut, un zâmbet, o lacrimă, o respiraţie caldă, suferindă, găsindu-şi ecoul în mine, doar trăiri? un zâmbet, doi ochi, soarele devine receptor de lumină, izvorâtă din încăperi degradate, aflate în paragină….o zi de primăvară cu adevărat frumoasă….

Fiori și gând

Stăteau unul în fața celuilalt, el cu un picior pe bordură și unul pe strada vag circulată, ea pe trotuar. El se uita la ea, ușor timid, și îi spunea ceva încet, cu o voce ce-i tremura, de parcă vorbele din acel loc, din acel moment ar fi fost decisive pentru cursul vieții lui ulterioare. Ea ținea privirea în pământ și lovea constant cu unul din teniși rădăcina unui copac, ieșită ca un tentacul vegetal deasupra solului. Își ținea mâinile în buzunarele gecii și răspundea monosilabic la toate întrebările. Teama din gesturile ei nu trăda nici neîncrederea în relațiile interumane, nici reveria vreunei dezamăgiri uitate în vreun colțișor al minții sale, nici măcar o emoție de explorare a necunoscutului. Chibzuința neliniștită cu care trata tânăra momentul acela venea din propria-i ființă, venea dintr-o inocență nativă, dintr-un simț al moralității pe care se simțea datoare să-l respecte, măcar pentru un moment, pentru o clipă, dar exact aceea care conta cel mai mult. Deși mâinile formau cercuri vizibile prin stofa de primăvara, deși glasul îi era domol și reticent, deși piciorul ei era gata gata să rupă rădăcina ieșită, domnișoara, vizibil cuprinsă de fiorul rece al pasiunii, își făcea loc subliminal intrarea în inima eventualului său partener.

Este oare justificat la vârsta noastră, în mediul ce ne înconjoară, vreun gest ce ne poate trăda originea juvenilă până la urmă, căci omul nu se naște din embrion, omul se naște, mai degrabă se construiește, pe temelia copilului de odinioară. De multe ori, acea perioadă ni se pare desprinsă dintr-o altă viață, și așa și este, nu neaparat din punct de vedere temporal, dar spațial este clar că noi trăim în altă lume decât copilul ce am fost. Un copil nu are noțiunea de timp, decât ca element organizatoric al unei activități repetate și repetabile. Când ești copil, timpul nu îți este nici prieten, nici dușman, el este doar un element oarecare al universului. Când ajungem la stadiul în care interpretăm timpul ca acțiune, și nu ca obiect, atunci începe drumul nostru spre pieire. Atunci apare egoismul, atunci dispare inocența, mai ales pentru că ne dăm seama că timpul acționează într-un singur sens, din fericire ireversibil….Am deviat, plecasem de la momentele de inocență, care par astăzi anacronice poate, și sincer, e posibil ca acest lucru să fie pe deplin justificat, nu pot spune asta cu exactitate în clipa de față… ceea ce pot spune însă cu siguranță este faptul că nu pot îmbrățișa abnegația unor persoane pentru un hedonism de care pretind că încearcă să se elibereze, independent de propriul Eu, independent de propriile convingeri, de propriile stări sufletești. Uneori, te simți copil când ești iubit,categoric nu și când iubești