Doar

Doar eu știu cine ești
Când te uiți în oglindă,
Sau în zare,
Spre drumul nesfârșit
Sau în tine.
Câteodată noaptea vine pe neașteptate
Ne surprinde
Și ne doboară.

Doar eu știu cine esti,
Darul meu erau cuvintele
Al tău iubirea,
Le-am transformat în tăcere
Și tu în tăcere
Am ajuns la fel într-un final.

Doar eu știu cine ești,
Oricât ar cânta muzica
Și ar bate tobele
Oricât ai zâmbi la viață
Și ai sta dreaptă în fața destinului,
Cu tălpile in iad si brațele în paradis,
Râsul tău a câștigat războiul
Eu te aplaud
Și predau armele.

Doar eu știu cine ești,
Pe viitor tu ai paria pe tine,
Și eu la fel,
Doar eu te știu.

Anunțuri

The party ever ends

Petrecerea nu se termină niciodată
Se termină zilele și iubirile,
Se termină băutura și țigările,
Se termină trupurile noastre
În pat, în nisip, în calendare,
Se termină visul din bucătărie
Și arde mâncarea pe foc.

Distracția nu se termină niciodată
Zâmbetul tău îl vânez în autoportrete
Și mi-l desenez permanent pe piele
Ca o hartă spre vulcanul din măruntaie
De unde izvorăsc doi îngeri
Ce se ceartă pe sufletul tău
Adormit ca un furnal la marginea orașului.

Petrecerea nu se termină
Dansăm cu diavolul sub lumini de neon
Și facem dragoste cu trecutul
Tragem pe nas mină de creion folosită,
Ne injectăm viață sub lumina lunii
Și pierdem bucăți de inimă la ruletă;
Cântecul merge mai departe,
Acul pick-up-ului înțeapă noaptea
Iar steaua noastră curge ca laptele peste zilele
Rămase nenumărate.

Înainte să adorm pe marginea lacului
Beau vodkă, rom
Lacrimi, gin, povești,
Cerneală, vin, momente,
Coniac, speranțe, continente,
Laptele matern, suferința infinitului de dimineață,
Apă, gândul morții, nisipul din clepsidră,
Viața ce o lași în urmă.

Fuga continuă,
Jocul merge mai departe.

Ea, străina

 

Ea, străina,
Cuiul din mâna stângă,
Vremea rea din Aprilie,
Mucul de ţigară aruncat pe balcon.

Ea, străina,
Îmi face cu ochiul din clădirea de vizavi,
Şi îmi zâmbeşte din fotografie,
Mă strânge în braţe înainte să dorm,
Şi se supără că nu o las să bea cola
Seara dupa 10.

Ea, străina,
Mă linişteşte când e nevoie,
Şi mă încurajează când pierd
Puţin câte puţin
Din mine.
Mă sărută pe obrazul drept
Se uită către cer
Şi sperăm împreună.

Ea, străina,
Visul recurent,
Ploaia de vară, drumul întrerupt,
Filmul de Duminică seara,
Ochii peste cap,
Surâsul fals,
Iluzia viitorului, simţul schimbării
Soluţia finală,
Timpul.

Anatemă

M-ai izgonit din biserica trupului tău
În care mă rugam dimineața
Solemn, în fața oglinzii
În timp ce pasta de dinți
Curgea ca sângele
Pe catapeteasmă.

M-ai pierdut
Prin cimitirul trecuturilor posibile
Alergând printre crucile
În formă de intersecții
Ale drumurilor noastre
Prin timp;
Criminalul fără de iertare,
Păcatul capital,
Lăcomia momentului,
Bucuria vieții.

M-ai anatemizat, m-ai gonit
Din Edenul necredincioșilor,
M-ai atacat cu fluturii dintre coapse
Până când n-am mai putut vedea
Decât flori, crengi din copacul vieții,
Găuri în asfalt,
Cer gri, pas domol,
Ramă de ochelari ruptă,
Fereastră de avion, muc de țigară,
Dop de plută, mină de creion,
Veșnicie.

În liniștea nopții,
Se aude doar glasul anilor,
Care bate de două ori in perete
Și se stinge
Ca și cum nu ar fi existat
Vreodată.

Diavolul e în detalii

Atât de multe lucruri de spus

Atât de puține litere in fața ochilor

Care se unesc în felurite moduri

În spatele minții,

Acolo unde nu sunt cuvinte

Să descrie cine ce este,

Cine ce a făcut,

Cine de ce a greșit,

Dacă a greșit,

Câteodată destinul e singura explicație

Care mă liniștește.

 

Într-o zi ne-am întâlnit în fața brutăriei,

Și am plâns amândoi calvarul făinei

Ajunsă din lumina soarelui,

Sub mâinile unei tinere pline de speranță,

În vâltoarea focului,

Ne-am răzbunat cu ură,

Am cumpărat un cozonac

Și l-am obligat

Să ne mănânce.

 

Într-o zi ne vom întâlni întâmplător

În fața unei guri de metrou

Care va încerca să ne tragă înăuntru

Și să ne șoptească ușor la urechi:

”Mă întreabă zebrele

Daca sufletul e iubire cu urme de indiferență

Sau indiferență cu urme de iubire”

”Ar fi tot aia”, ți-aș spune,

În secunda în care am trece unul pe lângă celălalt,

Ca visul unei vieți pe lângă alt vis al aceleeași vieți,

La limită,

Ca atunci când eviți un accident grav pe autostradă,

Și nu te bucuri.

 

Diavolul e în detalii

Și nu îmi mai e frică de numele lui

Acum mi-e frică doar de al meu

Șoptit în vânt, la o fereastră îndepărtată,

Noaptea târziu,

Când nu îl aud.

 

8

Luni, Marţi, Miercuri,
Mai vin câteva după
Nu mai vreau să ţin minte numele zilelor,
Sau numărul lor,
Le ţin în minte ca sute de mii de secunde
În care mă gândesc la tine,
Mergând pe străzi pustii,
Numărând în gând:
„O suta patruzeci şi şase de milioane, două sute patruzeci de mii, cinci sute patru, cinci sute cinci, cinci sute şase…”

Seara, pun capul pe perete
Şi scrijelesc cu unghiile
Sperând să ajung la oglindirea noastră,
Mă uit în pata de sânge de pe podea
Încercând să-ţi desluşesc mersul
Către mine.

Câteodată mă gândesc că iubirea
E un cuvânt inventat de mine
Ca să mă facă să nu te uit,
Şi amintirea antonimul lui,
Ce mă face mai rău pe zi ce trece,
Ce mă inundă cu păcate,
Ce mă prinde între gratiile
Dezamăgirii.

Prima oară când mi-ai zis „Te iubesc”
În mintea mea am construit un castel
Pe un munte îndepărtat
Unde voiam să nu mai văd pe nimeni
Să fim doar noi şi vântul
Şi copiii născuţi cu un singur părinte:
Noi.

Pe atunci erai atât de frumoasă,
Încât ne aştepta metroul în staţie,
Soarele se ţinea cu dinţii de cer
Şi nu voia să coboare în noapte,
Vinul se întorcea în sticlă
De emoţie,
Scaunele încercau să se ridice în faţa ta
Şi florile înmugureau
În decembrie.

A fost prea mult pentru mine
Eu, care am mai multe defecte
Ca un casetofon rusesc,
Şi gânduri mai bolnave
Ca un măcelar din epoca victoriană,
Nu puteam suporta fericirea,
Nu o înţelegeam,
Sau mă depăşea,
Era necunoscuta din ecuaţia vieţii
Pe care am aflat-o
Dar am pierdut-o până la urmă
Printre rânduri.

În ultima poză stăm pe un elefant,
Mă uit la ea şi imi dau seama
Ce animal chinuit e omul.

Viciu

Viaţa e o înşiruire de momente
În care sunt sau nu,
În care simt sau nu;
O cărare pe care calcă fiecare
Cu pasul grăbit sau apăsat
Cu trecutul în spate
Sau aruncat la poalele munţilor.

Şi noi suntem doar sunete,
Doar păreri de rău
Şi speranţe de mai bine;
Credinţă că dincolo de noi
E mult mai mult:
E universul ascuns în coajă de nucă,
E visul nesfârşit,
E sfârşitul disperării,
E neliniştea unui nou început,
E frica din spatele ochilor,
Dansul la răsărit,
Eternitatea momentului.

Viaţa e suferinţa cea dintâi
E moartea ridicându-se de pe patul de moarte,
Zbuciumul interior,
Copilul care creşte în mine
Ucigându-şi tatăl
Asupritor.

Dacă te-aş fi întrebat ce e fericirea
Mi-ar fi fost frică de răspunsul tău
Şi mai mult de al meu,
De-asta alerg spre capătul oraşului
Spre malul mării,
Spre infinitul omenirii,
Spre sufletul cerului
Şi spre lumina amurgului,
În ele, în toate,
Sper să găsesc răspunsuri,
Dar mai ales
Întrebări.

Fericirea e abstractă, suferința simplă,
Iar noi suntem subiectivi.