Ante-recviem

Al meu înger carismatic
Mi s-a năruit sub pat,
Iară mâna mea căzută
Pe-al său chip s-a aranjat.

Şi îi mângâi disperarea,
Îi simt visul de-amăgire,
Între lumi uitat şi singur
Flagelând Dumnezeire.

Dar surâde în convulsii
Îmi mimează viitorul,
Cu picioarele chircite,
Îmi dezvăluie amorul.

Ochii mei se strâng sub pleoape,
Al său chip se luminează,
Vorbele lui par cuţite,
Ce auzul mi-l retează.

„Taci din gură, demon alb,
Al tău cuget mi-e furtună,
A ta voce mă-nfioară,
Şi prin viscere-mi răsună”

Dară îngerul luminii,
Brusc îşi pierde strălucirea.
Pielea se zbârceşte-n noduri,
Aripile-şi văd pieirea.

El zâmbeşte-n continuare,
Decăzut ca o icoană.
Când spre geamuri se îndreaptă
Lin postura-i diafană.

„Vezi ?, ingratule demonic
Ce se-ntâmplă când deodată,
Izvorând din nefiinţă
Inima-ncepu să bată!

De-ţi sacrifici nemurirea
Renunţând la zbor pe ape,
Blestemată fie-ţi soarta,
Iară Styx-ul să te-adape.”

Punctul ce fusese-n ceruri,
Biata piatră sfărâmată
S-a împrăştiat în zare
De-a mea lume-nstrăinată.

Fila de jurnal

Am o viață foarte, foarte obositoare, și asta numai și numai din cauza mea, de fapt, mai degrabă, din cauza orgoliului meu stupid ce m-a oprit mereu să iau decizii independente. Asta e vina mediului în care am crescut și dintr-un punct chiar trăit, sub auspiciile protecției în fața celor din jurul meu și al familiei mele. Important de notat în viața mea au rămas cărțile citite în ultimul timp. Declar că nu-mi plac oamenii care citesc, mi se par farisei ce își ascund propria neputința în spatele unor idei ce nu sunt măcar ale lor, își înnăbușă complexele în mii de pagini, sub cuvinte citite de sute de mii de ori, în silabe ce și-au pierdut puritatea incipientă. Poate din cauza asta citesc și eu, de fapt mai mult ca sigur. Kundera e un scriitor foarte bun, scriitor pe care, spre rușinea mea, nu îl citisem până de curând. ”Insuportabila ușurătate a ființei” este o carte excepțională, despre care voi vorbi altădată însă. Încep să mă lepăd de Cioran, deși citind în momentul de față ”Scrisori către cei de acasă”, mi se pare mai puternic și interesant ca niciodată. Am citit în adolescență aproape toate cărțile scrise de el, dar cu o admirație ce îmi înfrâna orice argument contra anti-filosofiei moraliste a lui ”Miluț”. Trebuie să le iau din nou la mână, cu infatuatul crez că acum voi putea fi obiectiv la părerile autorului..Și despre această carte voi vorbi altădată, probabil când o voi fi terminat de citit. Una din dezamăgirile la care mă supune epoca este disparița corespondenței clasice. Cred că aș fi fost un bun autor de scrisori. De cele mai multe ori, îmi închipui gândurile ca pe niște rânduri așternute pe o foaie volantă, memoria îmi joacă feste, așa că nu pot reproduce pagina dinainte. Lenea și absența timpului liber mă opresc să aștern pe ”hârtie” tot ce-mi trece prin cap….Slavă Domnului! Am ajuns în punctul în care tot ce e nou mă sperie, în loc să mă atragă, și totuși, asta nu mă oprește. Nu știu cât voi mai putea să o duc, e clar că propriul trupul nu ține cont de legile biologice. Niciodată nu a facut-o. Mă ramolesc, nu mai trebuie să ascult muzică, darămite să mai și cânt. De ce-mi escaladez în continuu culmile disperării?

Cea mai frumoasă zi

Cea mai frumoasă zi, cea mai frumoasă oră, cea mai frumoasă secundă…vorbe frustrate. De unde îmi iau avântul, nu sunt nici Faust, nici Othello, nici Abelard, sunt un om simplu, cu trăiri, cu sentimente, cu idei preconcepute, cu un dram de egoism și o multitudine de orgolii. Cât să mai stea melodia pe repeat…cât înseamnă copilul din mine în raport cu omul dizgrațios ce îl reprezintă azi. Ochii îmi plâng, lacrimile sunt atât de sărate încât nu-mi pot ține pleoapele ridicate, orbecăi pe un întuneric proscris, lamentabil, scriu dintr-un instinct ce trece dincolo de mine, de om, de conștiință. Lacrima de pe obrazul stâng curge încet, își formează șanțuri prin chipul tern, cade pe un conglomerat, e călcată în picioare, se evaporă, se ridică în neființă, dar pe cine interesează asta, cine și-ar dori transpunerea unei suferințe, unei stări de fapt, cine și-ar fotografia o dovadă de sens, căci sensul premerge sensibilitatea, ouăle moi ridică cortinele. Și nimeni nu e în jur, suntem doar noi, oricine am fi, orice personaje am interpreta, orice idee am pune în practică, orice idee nu am pune, orice carte am citi, orice am strânge în brațe, oricând, nu am plăti tribut decât locului, timpului și nicidecum nouă , nicidecum trupurilor, doar imaginii, doar unei idei abstracte de fericire, ce nu poate exista decât într-un cântec, într-un gând, în bătăia unei inimi, la fel de inofensivă ca cea a unui fluture , care declanșează tornade, ploi și cutremure. Dar…..cine se mai cutremură? acum, când totul a mers mult prea departe.

Fiori și gând

Stăteau unul în fața celuilalt, el cu un picior pe bordură și unul pe strada vag circulată, ea pe trotuar. El se uita la ea, ușor timid, și îi spunea ceva încet, cu o voce ce-i tremura, de parcă vorbele din acel loc, din acel moment ar fi fost decisive pentru cursul vieții lui ulterioare. Ea ținea privirea în pământ și lovea constant cu unul din teniși rădăcina unui copac, ieșită ca un tentacul vegetal deasupra solului. Își ținea mâinile în buzunarele gecii și răspundea monosilabic la toate întrebările. Teama din gesturile ei nu trăda nici neîncrederea în relațiile interumane, nici reveria vreunei dezamăgiri uitate în vreun colțișor al minții sale, nici măcar o emoție de explorare a necunoscutului. Chibzuința neliniștită cu care trata tânăra momentul acela venea din propria-i ființă, venea dintr-o inocență nativă, dintr-un simț al moralității pe care se simțea datoare să-l respecte, măcar pentru un moment, pentru o clipă, dar exact aceea care conta cel mai mult. Deși mâinile formau cercuri vizibile prin stofa de primăvara, deși glasul îi era domol și reticent, deși piciorul ei era gata gata să rupă rădăcina ieșită, domnișoara, vizibil cuprinsă de fiorul rece al pasiunii, își făcea loc subliminal intrarea în inima eventualului său partener.

Este oare justificat la vârsta noastră, în mediul ce ne înconjoară, vreun gest ce ne poate trăda originea juvenilă până la urmă, căci omul nu se naște din embrion, omul se naște, mai degrabă se construiește, pe temelia copilului de odinioară. De multe ori, acea perioadă ni se pare desprinsă dintr-o altă viață, și așa și este, nu neaparat din punct de vedere temporal, dar spațial este clar că noi trăim în altă lume decât copilul ce am fost. Un copil nu are noțiunea de timp, decât ca element organizatoric al unei activități repetate și repetabile. Când ești copil, timpul nu îți este nici prieten, nici dușman, el este doar un element oarecare al universului. Când ajungem la stadiul în care interpretăm timpul ca acțiune, și nu ca obiect, atunci începe drumul nostru spre pieire. Atunci apare egoismul, atunci dispare inocența, mai ales pentru că ne dăm seama că timpul acționează într-un singur sens, din fericire ireversibil….Am deviat, plecasem de la momentele de inocență, care par astăzi anacronice poate, și sincer, e posibil ca acest lucru să fie pe deplin justificat, nu pot spune asta cu exactitate în clipa de față… ceea ce pot spune însă cu siguranță este faptul că nu pot îmbrățișa abnegația unor persoane pentru un hedonism de care pretind că încearcă să se elibereze, independent de propriul Eu, independent de propriile convingeri, de propriile stări sufletești. Uneori, te simți copil când ești iubit,categoric nu și când iubești

Anarhie cerebrala 3 (cred)

Am greşit în scurta-mi viaţă pentru că am crezut în dreptate, fără să-mi dau seama că, de multe ori, nu era drept ceea ce faceam eu însumi. Oricum, nu cred că există dreptate absolută, aşa cum nu există nici adevăr absolut. Practic, de fiecare dată când am crezut că ceva „nu e drept”, că mi se întâmplă ceva ce nu ar trebui să mi se întâmple, nu am reflectat la dimensiunea utopică a cuvântului, cel puţin în vremea noastră. Totuşi, îmi dau seama că de multe ori am făcut lucruri fără să ţin seamă de efectele ce se pot propaga asupra unor fiinţe nevinovate, cel puţin în cazul respectiv. Totul se reduce, poate, la diferenţa dintre a face un rău voit şi a face unul accidental. Răul voit poate fi o „meserie”, autorul acestuia îl proliferează ca un scop suprem, devine un mod de a împlini o existenţă. Cel ce face rău din greşeală dă dovadă de prostie, neputând fi acuzat de răutate, oricine nu îşi face din aceasta un mod de viaţă are datoria morală de a nu o îmbrăţişa dacă e vorba doar de anumite momente. De asemenea, răzbunarea dă dovadă de spirit de imitaţie şi josnicie, atât timp cât reprezintă un răspuns la o situaţie, fie ea defavorabilă şi indezirabilă. Concluzia mea nu este aceea de face cu toţii rău, pentru că acest lucru nu este posibil pentru toţi şi toate (şi Lucifer a fost până la urmă un „ales”) , ci să nu mai pornim desfăşurarea acţiunilor de la premisa binelui în orice situaţie, să nu ne gândim că ar trebui să facem lucrurile potrivite unei anumite situaţii, ci mai degrabă să facem doar ceea ce simţim pe moment, fără a ne gândi la consecinţe, deoarece clipa de faţă e singura ce contează.

p.s.: finalul acestui post este o aberaţie de-a dreptul funebră. „carpe diem” este o expresie cu care ar trebui să ne chemăm câinii prin curte. Omul are o conştiinţă. Din păcate mulţi şi-o înnabuşă, până în momentul în care vor fi sugrumaţi de ea. Sau, depinde….

A trecut aproximativ un an de la primul meu post. Un an foarte prost, dacă aş putea spune…