The ocean waves

The ocean waves,

Crumble into the mountain shoreline,

We’re all under the storm,

And the lightining brings the day,

Much closer,

Than it is now.

The water has no name,

But many stories,

It saw you, it touched you,

It became you,

It enchanted souls,

Friendships,

And broken promises.

The waves have no address,

They are like thoughts,

Flying from here to there,

To everywhere,

Taking everything,

And returning everything,

Borrowing state of minds,

And killing hopes

Once I saw the biggest wave,

I thought to myself:

„Someday, when the sky will stop

Knowing me,

I’ll be a wave,

Going from here to there,

Knowing everything,

Touching the sands of the past,

And coming back each time,

To crumble,

Into your mountain”

A moment in time

I go to sleep,
I start dreaming,
No, wait,
The song is playing,
„We are just a moment in time”,
I should have known that,
The line that breaks between sentiments,
The blinded fools,
And the last goodbyes,
I can’t understand, and I won’t,
It’s not like I have to,
Or I’m entitled to,
Everyone goes through patterns,
Each you I find on the horizon,
Falls between the written lines,
And the eye sights, and the embraces,
And there is nothing more to this,
Than an expectation, always the same…
As the actress said,
Going into the eternal night,
„Together we will live forever”.

Poezia de 15 minute

Poezia de 15 minute,
S-a scris mai repede,
Și viața trece mai ușor,
Decât timpul.

Eu nu sunt decât liantul,
Între ce este și ce parvine,
O voce dinspre universuri interioare,
Cântând finalul,
Și mai ales drumul spre noi,
Pesimist, cu accente morbide, adulând trecutul,
Nu mă las impresionat de viitor,
E singurul lucru care nu mă poate speria,
Nu mă poate controla,
Nu ma ridiculizează,
Încă.

Individ, simplu, dătător de speranță,
Biruitor de balauri,
Cel ce a fost mereu acolo,
Să învingă demonii interiori,
Mereu prea târziu,
Mereu în zadar,
Cel ce doar cuvântă,
Pentru ceilalți.

Eu,de cei mai mulți
Urâtul.

Deviere

Inima are șapte vieții,
Stau în șapte camere,
Și se autodistrug, benevol, puțin câte puțin.
Omul nu are ce face, el e doar o gazdă,
Un aparat, o mănușă,
Un costum care costă mai mult decât face.

Cu fiecare viață, se duce câte un pic din mine,
Pleacă bucățele de speranță,
Și nu se mai întorc,
Mai primesc din când în când câte o vedere,
Cu valuri în apus, creste de munți, sau locuri batute,
Demult, de pasul meu ușor șerpuit,
Și din când în când mă visez,
Stând cu ele la masă,
În camere mici și aglomerate,
Cu privirile alcoolizate, respirațiile grele,
Și privirile absente.

În singurătate nu contează numerele,
Ci doar eșecul,
De dragul lui merg unii mai departe,
Fără o perspectivă.

Nedumerire

Suntem sub același cer,
Deși ne uităm pe rând la stele,
Și scopurile sunt diferite,
Ca și sufletele noastre.

Cândva ne alergam ambițiile prin păduri stufoase,
Printre copaci scrijeliți cu mii de nume,
Și sub frunzele ce ne cădeau pe creștet,
Ieșiți din anotimp, din credință,
La limita visului,
Aproape unic.

Apoi au venit furtunile,
Și apele ne-au luat cu ele așezământul,
Cum am luat de multe ori încrederea,
Și am coborât-o de pe piedestalul său sacru,
Aruncând-o în mlaștina umanului.

Dar totul are o semnificație,
Și chiar dacă am încercat să închid unele cercuri,
Cu liniile vieții,
Tot m-am împiedicat de conținuturi,
Și am lăsat aparențele sa se substituie,
Realității.

Potopul are diferite forme, și nume,
Sufletele se descoperă la suprafață,
Și sunetele lor nu trec de poarta realității,
Oricât ar încerca unii să ma convingă,
Că aud din când în când,
Cântecele serafimilor,
În surdină.