Deviere

Inima are șapte vieții,
Stau în șapte camere,
Și se autodistrug, benevol, puțin câte puțin.
Omul nu are ce face, el e doar o gazdă,
Un aparat, o mănușă,
Un costum care costă mai mult decât face.

Cu fiecare viață, se duce câte un pic din mine,
Pleacă bucățele de speranță,
Și nu se mai întorc,
Mai primesc din când în când câte o vedere,
Cu valuri în apus, creste de munți, sau locuri batute,
Demult, de pasul meu ușor șerpuit,
Și din când în când mă visez,
Stând cu ele la masă,
În camere mici și aglomerate,
Cu privirile alcoolizate, respirațiile grele,
Și privirile absente.

În singurătate nu contează numerele,
Ci doar eșecul,
De dragul lui merg unii mai departe,
Fără o perspectivă.